Putem aspira ca teatrul să devină un mediu elevat, prin care o idee este pusă în mișcare ori făcută să funcționeze, sau se poate transforma într-o suită destinată divertismentului frivol. Încercând poate să captureze ambele ipostaze, spectacolul lui Dabija are o soartă nu tocmai fericită. Lipsa unei compoziții forte îmi pune mari semne de întrebare privitor la sensul a tot ceea ce am văzut. A fost ca și cum aș fi făcut o tură printr-un muzeu al figurilor de ceară. Apoi mintea mea nu poate concepe asocierea dintre Cimitirul de la Săpânța și Madame Tussauds. Ori dintre ethosul popular românesc, în particular moldovenesc (steaua, Plugușorul, mascații, bumbierii, hora) și roata din, să zicem Prater, depănând câteva fantome sinistru și aparent, fără rost.
Recuperarea
tipului de reprezentație oferit de commedia del arte în spațiul teatrului
contemporan nu mai constituie de mult o noutate. Însă o autohtonizare a aceleiași
commedia del arte ridică semne de întrebare. În același timp, absența unui fir
narativ consistent, a unei minime actualizări identitare a personajelor, nu
favorizează această piesă. Faptul că Dabija nu-și propune să construiască niște
caractere rămâne la fel de vag orânduit ca și cel al defilării simbolurilor. Singurul
aspect pozitiv ce merită menționat a fost distribuirea lui Andrei Grigore Sava
în rolul saltimbancului (alias Arlecchino); funcția personajului în economia
spectacolului nu o depășește pe cea a șturlubaticului din commedia del arte,
însă jocul actoricesc al lui Grigore Sava este de talie europeană. Apoi aș mai
atrage atenția asupra unei figuri cel puțin bizare, capra din obiceiurile
românești, tradusă acum printr-o mireasă travestită, moartă, postmodernă, cu
fața vopsită strident în alb și negru. În rest, teatrul în teatru,
devalorificat din planul ideii, ajunge simplu teatru de estradă; cu accente
burlești (Petronela Grigorescu în rolul Marghioliței).
L-aș numi un
spectacol de fundal, pentru că figurația domină de la distanță pasajul teatral
efectiv. Din punctul meu de vedere, acesta e singurul mod în care pot deschide
o discuție despre ”Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri, în regia lui
Alexandru Dabija, pus în scenă la Sala Mare a Teatrului Național din Iași
(premiera 5 octombrie 2012). Presupozițiile fundamentale, credințele guvernează
modul în care oamenii gândesc ori acționează la un moment dat în istorie. Mai
concret, spune-mi ce gândești ca să-ți spun cine ești. Însă a gândi nu
echivalează cu rațiunea, iar a fi nu e decât modul uman de manifestare într-o
anumită perioadă istorică. Nivelul de unde credințele determină astfel ceea ce
suntem la un moment dat este, în fapt, prerațional. Doar ca
background ordonator a ceea ce suntem și facem în lume, măștile și
mascații, respectiv termenul de ”carnaval” și-ar putea revendica un statut noțional.
În același timp, restituind ceea ce se vrea un ”spectacol de atmosferă” unei anume semnificații. Simultan a două paradigme
teatrale distincte (elitism vs. populism), două paradigme umane își dau
concursul în paralel (planul protipendadei cu măști fără chip și planul
irozilor schimonosiți coloristic); (la care se adaugă zona quiproquo-ului alecsandrian,
fidelă textului, trudită actoricește). Totul până când regizorul încearcă să
surprindă scenic momentul unei revoluții mentale, a unui shift paradigmatic. Lucru care practic îi scapă printre degete, alegând
ca, într-o horă a armoniei universalizatoare, să niveleze orice posibilă
diferență, intercalând planurile. Hora fiind, ca și Fanfara de la Chetriș,
lipsită de pretenții de soluție teatrală, dar suficient de sugestivă pentru a-i
face pe unii să se zdruncine dansant în scaune, eu devenind tot mai tristă. Oare
de ce?
Din același motiv
pentru care focul de artificii de după, în asociere cu împușcăturile fumate,
ridicol de sonore, de pe scenă m-au trimis cu gândul înspre Revoluția română
din decembrie2012, la care regizorul însuși a făcut referire în conferința de
presă, cu aluzie la data de 22 decembrie, în același timp dată a primei
reprezentații a ”Iașilor în carnaval” din 1845. Mi-e greu să accept că acum,
striviți de solemnitatea Marii Săli, s-au abținut de la improvizație actori
care își permiteau adesea să scuture colbul, trimițându-și săgeți unul altuia
ori ratându-le în eter, țintind măcar realitatea astăzi tot mai insuficientă
nouă. Pentru că România, să nu ne amăgim, nu mai e nici măcar o țară balcanică,
în care să aruncăm ultima piatră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu