Pe frontispiciul Sălii Studio de la Casa Studenților, unde Teatrul Ludic
montează majoritatea producțiilor sale, se poate citi următorul fragment din B.
Brecht: ”Nu numai arta actorului trebuie învățată, ci și arta de a fi spectator”.
În cazul spectacolului ”Un șoarece bătrân de teatru”, după Cântecul lebedei de A.P. Cehov, în regia lui Aurel Luca, ce-a avut
premiera pe 29 octombrie, preluăm din mers arta spectatorului, deoarece
personajul Nikita Ivanici este direcționat pe parcursul reprezentației, prin
gestica, modalitățile de adresabilitate și cerințele de feedback ale
interpretului (Radu Mihoc în rolul lui Vasili Vasilici) înspre public. Pe 13
noiembrie spectacolul a participat la Festivalul de Teatru Național ”Seri în lumea
Thaliei” de la Ploiești (unde Radu Mihoc a câștigat Marele Premiu Pentru Cel Mai Bun Actor).
Majoritatea regizorilor obișnuiesc să trădeze autorul prin decupaje masive
operate în corpul textului, Aurel Luca, dimpotrivă, îl trădează pri adaosuri și
construcții de sens, asupra cărora își pune amprenta personală. Cântecul lebedei, piesă într-un singur
act, datează din 1887 și este o zguduitoare profesiune de credință a actorului:
actorul trăiește și moare în teatru. Discursul actorului oscilează între
entuziasm și deznădejde, între sacru și profan în raportarea la artă. Între pustiul
sălii de spectacol noaptea (”groapa asta”), după ce toți ceilalți au plecat, și
plenitudinea conferită de reîntâlnirea cu roluri de altădată; între cugetarea tristă
că ”nimic nu e sfânt în artă”, pentru că actorul nu-i decât un ”măscărici” și distincția
conferită de marile interpretări (Boris Godunov, Regele Lear, Hamlet); între dragostea
pentru public și sentimentul că relația public-actor nu-i decât una bazată pe
vanitatea spectatorului; între un tur de forță actoricesc și amărăciunea că din
strălucirea vremurilor trecute n-a mai rămas decât un ”cui ruginit”, o ”lămâie
stoarsă”, o ”umbră”. Pe de o parte, arta este demascată în latura ei cea mai
abjectă, actorul fiind un ”clown”, o ”paiață”, cerșind îngăduința publicului,
pe de altă parte talentul este ridicat pe un piedestal: ”unde-i talent nu
există batrânețe”, ”unde-i artă nu e nici batrânețe, nici singurătate, nici
boală, până și moartea e ceva relativ”. Până la urmă, arta actorului e aceea de
a învăța nemurirea unei clipe de glorie în fața publicului nestatornic. Iar moartea
omului de teatru e jalnică, deoarece el este in viziune cehoviană extrem de
singur. Cu atât mai singur în viziunea lui Aurel Luca, deoarece sufleurul
Nikita suntem chiar noi, publicul rece, impasibil, rațional.Interpretul Radu Mihoc a ieșit învingător din caznele actoricești la care a fost supus în rolul solicitant, prin care a fost nevoit să susțină întreg spectacolul. Trecând peste tentația manieristă, o grimasă facială ce tinde să fie repetată la refuz, a dovedit, totuși, că poate trece cu o rapiditate suprinzătoare de la un personaj la altul pentru a-și da singur replica. Mai mult, s-a depășit prejudecata că acest rol nu ar merge unui actor tânăr. Cu condiția de a-și intelectualiza rolul, ca în cazul de față, oricine se poate confrunta cu una dintre provocările cele mai drastice ale teatrului cehovian. De remarcat cum Aurel Luca folosește o caschetă de clown, atribuindu-i funcții multiple (de exemplu, crearea unui personaj, dar și craniul din Hamlet).
Personal, am așteptat replicile din finalul piesei lui Cehov, pe care, pentru că nu le-am mai auzit, de vreme ce regizorul a schimbat scenariul, le voi reda aici: ”Acum plec din Moscova. Aici nu mă voi mai reîntoarce niciodată. Plec fără să mai arunc o singură privire. Voi căuta în lumea asta largă un colțișor mai fericit. Să pot trăi”. Ca și în Mizantropul lui Molière, eroul pleacă în căutarea unui loc diferit. Ruptura de nivelul acceptat în mod convențional este astfel înregistrată, în același timp nevoia unui topos privilegiat, dincolo de ipocrizia societății. Pentru Alceste un asemenea loc ar putea fi chiar sinele propriu, supus unui proces de edificare. Călătoria lui Vasili Vasilici, însă, are un sens mai precis și unidirecționat. Asemeni lui Alceste, și el vrea să se elibereze de ceva, de singurătate, de inconsecvența publicului, care aclamă pe motive exterioare, de lipsa de prezență a celorlalți. Moartea nu-i decât evenimentul ce prilejuiește cea mai importantă schimbare de sine imaginabilă. Pentru mine, conceptele de mântuire și edificare sunt echivalente, cu precizarea de rigoare că ideea edificării este, de fapt, echivalentul concret al celei de mântuire creștină. Acceptând posibilitatea edificării, o schimbare de sine majoră, o conversiune de profunzime, devine plauzibilă. Nu mă refer la o golire de sine ca purificare cathartică, ci la o schimbare de ordin mental.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu