vineri, 7 decembrie 2012

Edificare estetica


În condițiile în care comunismul și, în egală măsură, capitalismul s-au dovedit un eșec, iar lumea în care trăim se află în plină criză economică, dar și morală, se pune problema: de unde ar putea surveni o ieșire din impas, o soluție, o salvare? Cred că acesta este problema pe care o identifică și regizorul român, Andrei Șerban, pe drept confiscat de Occident și, în special, de Statele Unite ale Americii. Spectacolul de operă-balet Les indes galantes de Jean-Philippe Rameau, pe care el l-a montat în premieră la Iași în Sala Mare a Teatrului Național (15 noiembrie, se va mai juca pe 16 decembrie), o veritabilă provocare estetică, nu numai că îmi permite să răspund la întrebarea pe care am lansat-o mai sus, dar delimitează ca o piatră de hotar atât de controversatul an 2012 de ceea ce va urma. Nu-mi pot imagina decât că toți oamenii ar trebui să treacă în Noul An în ritmurile rondeau-ului (”pipa păcii”) ce încheie această operă cu mesaj pacifist. Soluția poate proveni doar dintr-o depășire și armonizare a contrariilor (alb-negru), dintr-o acceptare a diferențelor interumane și printr-o regăsire a purității și firescului naturii umane.
În primă instanță, e vorba de patru locuri exotice unde echilibrul este restabilit, întrucât Europa fusese confiscată de Zeul războiului (Bellone), în detrimentul dragostei (Eros) și al beatitudinii (Hebe). La un nivel mai profund, opera desfășoară patru ordini estetice, patru tipuri de ”apocalipsă” și patru modalități de edificare a omului. Regizorul Andrei Șerban reușește să recreeze scenic tot felul de puzzle-uri geometrizate, apelând la baghete glisate de actori, compunând pătrate, cercuri ori triunghiuri, cu rol de simboluri (ex. hexagrama). Indiile galante este un spectacol de regie, cu o coregrafie de excepție, minuțios realizată (Blanca Li), la care, pe lângă baritoni, bași, tenori și soprane, participă corul și ansamblul de balet al Operei Naționale Române Iași. Dacă în ceea ce privește decorul, detaliile scenice și elementele coregrafice, amplasarea actanților peste tot în sală, putem spune că spectacolul este unul destul de complicat, antrenând chiar și spectatorii, oferindu-le o ploaie de petale de trandafir și menuete printre rânduri, Andrei Șerban are o tehnică de lucru simplă și precisă: el este un maestru al gesticii, inventând pentru fiecare episod în parte veritabile algebre scenice, caracterizate prin ordine, rigoare, simetrie, armonie. Aș mai remarca structura broșată a spectacolului.

Fiecare dintre cele patru momente este introdus printr-un simbol prezentat încă de la început și poate fi marcat printr-o sentință galantă. Astfel, ”incașii din Peru” au ca simbol – soarele, iar ca maximă: ”Deși au distrus templurile tale, unicul templu rămas e-n inimile noastre”, rostită de Marele preot Huascar. Prințesa Phani îl alege pe cuceritorul spaniol Carlos, provocându-i primului pretendent o enormă suferință. Artificiul la care Huascar recurge pentru a o convinge pe prințesă că zeii se împotrivesc dragostei ei este în zadar. În montarea regizată de Andrei Șerban, primul episod reprezintă totodată miezul primei părți a spectacolului. Apocalipsa este concepută la acest prim nivel prin cutremur și foc. Prin faptul că resimte milă față de suferința și drama Marelui preot incaș și prin teama provocată de dezlănțuirea furiei naturii (flăcări, cutremur), spectatorul ajunge la catharsis. Catharsis-ul propriu tragediei grecești ca eliberare de emoții puternice (compasiune, spaimă) prin trăirea acestora cu intensitate reprezintă scopul și efectul acestei prime trepte a operei.

În cea de-a doua parte a spectacolului intervin trei povești: ”turcul generos”, având ca simbol semiluna, ”florile – fragmente” – fluturele și ”sălbaticii” (băștinașii Americii) - porumbul. Sentințele galante sunt pe rând: ”Dacă ochii mi te-au pierdut, inima te vede încă”; ”Fluturaș inconstant, oprește-te”; ”În pădurile noastre domnesc pacea și inocența”. În cel de-al doilea pasaj, apocalipsa este imaginată prin furtună și catastrofă acvatică. În celelalte două, urmarea sfârșitului este concepută mai întâi poetic, printr-un regat al florilor, iar apoi ca revenire la inocența primordială, când omul se regăsește pe sine dincolo de contradicții ori diferențe, în armonie cu ceilalți și cu natura.
De asemenea, trei tipuri de edificare (schimbare de sine a omului) completează catharsis-ul de la început: edificare morală, edificare conversațională și edificare estetică. Printr-un gest nefiresc, Osman (turcul generos) îi reunește pe Émilie și pe Valère și le redă libertatea. Am numit această restabilire a ordinii normale a lucrurilor edificare morală. Sinele individual se schimbă în sensul că ajunge la manifestări aprobate de ordinea firească a lumii în care trăim (altruism, gentilețe, loialitate etc.). Fragmentul dedicat florilor are mai mult rolul unui interludiu, legând ultima poveste de scena anterioară. Pe această treaptă, edificarea nu poate însemna decât ceea ce a înțeles Rorty prin acest termen: crearea unor limbaje noi, a unor reînnoite metafore, a unor noi moduri de expresie a sinelui și a lumii (ilustrative rămân limbajul florilor și dansul florilor).

În cele din urmă, circular, de la America precolumbiană se ajunge la America lui Columb, colonizată de francezi și de spanioli. Numai că frumoasa Zima, iubita căpeteniei amerindienilor (Adario) nu se lasă cucerită nici de generosul Alvaro, nici de nestatornicul Damon. Uniunea dintre Zima și Adario are rolul unei comuniuni, prin care se semnează pactul păcii universale. Indienii dansează împreună cu coloniștii. Asistăm la o edificare estetică, având rolul de a schimba istoria: amerindienii nu au fost exterminați. Ei sunt cât se poate de vii și ne transmit prin dansurile lor de pe scena de la Iași un mesaj unic, pacifist, extraordinar: inocența, armonia, toleranța ar putea salva lumea. Am numit edificare estetică acest mod al transformării de sine, direct implicat în schimbarea trecutului prin convertirea estetică a istoriei în spectacol. O dată ce faptul istoric este modificat prin artă, spectatorul părăsește sala de spectacol ca și cum (o anumită calamitate nu ar fi avut loc), iar lumea sa devine ca și cum (ororile trecutului nu s-ar fi petrecut). Am putea încerca să operăm același tip de convertire estetică și asupra viitorului?

 

P.S. "Cum să menții o floare a tinereții vie până la adânci bătrâneți?!” (Andrei Șerban, Aula ”Mihai Eminescu” a UAIC, 8.12, 2012, răspunzând retoric unor întrebări despre har, chemare și talent)

Dana Tabrea
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu