Există oameni cu
voință; regizorii încep să scrie texte și să le monteze. Ion Sapdaru este unul
dintre ei. Poate că ar fi totuși mai bine ca regizorul și dramaturgul să nu se
contopească întotdeauna, mă gândesc că riscul de a fi linșată după scrierea
unui articol ar fi mai mic, iar probabilitatea ca atotsuficiența creatorului
total să dăuneze manifestării talentului unor actori ar scădea. Prima ipoteză
nu poate fi verificată. A doua ipoteză este infirmată în cazul lui Ion Sapdaru,
regizor și autor. El nu capturează posibilitățile de evoluție ale actorilor
într-un creuzet, dar folosește emplois-uri care li se potrivesc actorilor și se
mai face vinovat de un păcat: nu ajunge la coeziune în grupul care formează
distribuția aparținând unor generații diferite de actori. În general, cred că
trupa ieșeană are această problemă, iar pentru a vorbi de spectacol actorii
trebuie să poată intra în comuniune pe scenă, dincolo de raporturile interumane
din culise.
În ceea ce privește
scenografia, din fericire, el lucrează cu Rodica Arghir, care se exprimă cu
vitalitate și dinamism. Decorul (în special cel inițial) pune foarte bine în
valoare piesa de teatru Hollywood Mirage,
scrisă și regizată de Ion Sapdaru la sala Uzina cu teatru a TNI (premiera 15
decembrie): cinci mese cu scaune de lemn, extrem de vii coloristic, dispuse stânga
(verde/galben) – dreapta (vișiniu/albastru/portocaliu) pe un covor roșu, aluzie
ironică la industria starurilor americane, pe care le vom regăsi în postura de
chelneri-imitatori în barul deschis în București și care copie unul identic
văzut de patronul-plagiator în Turcia. Scaunele sunt îmbrăcate cu o pânză ce le
permite să aibă înscrise pe spate nume de personalități celebre, simpla mutare
a unor scaune generând în spectacol momente de comedie autentică. Un lucru e sigur: Ion Sapdaru știe să-și binedispună publicul și se racordează tematic la prezent. Copiile, sosiile, imitațiile, plagiatorii sunt la ordinea zilei în România. Scenariul reprezintă parodia unui film american de mâna a doua în care e vorba de o situație prezidențială (și câte nu sunt!). Numai că în contextul dramatic creat, Ion Sapdaru nu imaginează escatologii ale instituției prezidențiale, cum ne-au obișnuit filmele amintite, ci construiește o situație firească: președintele alege să ia masa în respectivul local, SPP-iștii intervin pentru a se asigura că totul va decurge în cele mai bine condiții, însă sunt nevoiți să organizeze o diversiune, deoarece chelnerița care l-a servit pe președinte (imitația lui Marilyn Monroe, Irina Răduțu Codreanu) și-a permis să fie indiscretă în dialogul cu președintele, întrebându-l despre o știre citită în presa de scandal. Mai mult, chelnerii-imitatori dau dovadă de mai multă personalitate decât și-au imaginat SPP-iștii, generând situații neașteptate. Momente de comedie de calitate și de joc actoricesc valabil (Hitler/Chaplin – Ionuț Cornilă, Robert de Niro – Constantin Avădanei, Lilica Eminescu – Annemarie Chertic). Și-au mai dat concursul: Constantin Pușcașu, Silvia Popa, Dumitru Năstrușnicu, Daniel Busuioc, Daniel Chirilă, Diana Chirilă, Cosmin Panaite, Claudia Chiraș, Cosmin Maxim).
Este un scenariu ”la cald”, un text fierbinte chiar, atacând miezul problemelor la ordinea zilei: plagiatul și cacofonia. Bătând în neștire la porțile Occidentului, odată acestea deschizându-ni-se, am făcut un recul dramatic, disperat chiar aș putea spune, înapoi în Balcani. Uneori varietatea, diversitatea, tot ceea ce necesită efort de gândire și concentrare în vederea efectuării unei alegeri îi pun pe români în mare cumpănă, derutându-i fantastic de tare. De aceea, cel mai ușor ne este să imităm ceva, orice, pentru că e al dracului de greu să fii tu însuți. Și exemplele pot începe de oriunde, din viața politică, din cultură, din viețile personale ale românilor, singura problemă fiind aceea că nu mai știi unde să te oprești, dându-ți seama că pe plaiuri mioritice cam totul e de împrumut. Prefer dezabuzarea patetismului comunitar, care aprinde ledurile la unison în cartiere întregi, fremătând de senzațiile altora. Cât despre cel de-al doilea subiect, cel mai sigur mod de a evita cacofoniile este acela de a înceta să vorbești limba română. Tânăra generație evoluează spre uniformizare într-un analfabetism spiritual consolidat. Toți elevii știu să utilizeze un computer, înțeleg foarte bine limba engleză, majoritatea cunosc cine este Harry Potter (cei mai mulți de pe ecrane, unii chiar și din volume) și posedă telefoane mobile de ultimă generație. Cu toate acestea, le lipsește îngrijorător de mult capacitatea de a se distinge în mod calitativ de un altul. Iar modelele pe care ei aleg să le imite nu sunt verticale.
Textul agreabil, amuzant, pe alocuri ironic al lui Ion Sapdaru reușește să capteze atenția. Însă în privința ideilor are tendința de a se impune prin generalizări pripite și exagerări ratate: actorul și regizorii români sunt niște imitatori, ei practicând ”onanism pe banii publicului”; filmul românesc nu-i decât o ”filmare cu mobilul în bucătărie”. Un anumit regizor este ridiculizat pentru că cere actorilor să interpreteze ca și cum ar fi ”Anthony Hopkins în Tăcerea mieilor” etc. Ceea ce nu a înțeles domnul Ion Sapdaru este ca magicul ”ca” pe care îl satirizează dumnealui nu-i decât un mod prin care regizorul explorează valențele actorului și-i cere să-și depășească nivelul actual. Și că nu e necesar ca respectivului ”ca” să-i mai urmeze un al doilea, dacă actorul înțelege ce are de făcut. Ar fi suficient să știm să spunem ”stop” când simțim că începem să deraiem.
În concluzie, cel mai mult am apreciat la această montare prestația naturală, suplă aș putea spune a lui Constantin Avădanei, discreția și totuși justa adaptare la rol a Irinei Răduțu Codreanu, de asemenea foarte firească și, per ansamblu, perseverența tuturor de a juca. Majoritatea rolurilor sunt, din păcate, crispate, silite, fără țel. Singurul al cărui rol pare că ar avea o destinație este Ionuț Cornilă. El nu numai că are prilejul unui tur de forță actoricesc, dar dispune cu destulă dexteritate de calitatea de „actor în actor”. Și, culmea, tocmai pentru că reușește ceea ce regizorul ironizat de Ion Sapdaru are în vedere când își stimulează actorii printr-un ”ca”: să treacă de la imitație la reprezentație!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu