Motto:
În absența unui regizor, spectacolul riscă să
devină un kitsch, iar în absența unui autor, scenariul își poate permite să nu
fie decât o compilație. Desigur, ar putea exista obiecții: că în postmodernism
autorul nu-i decât o funcție intertextuală, iar regizorul – un ochi
heisenbergian, în continuă schimbare, fiecare dintre actorii implicați în
”regia colectivă” urmărind, rând pe rând, și corectând prin indicații scenice,
din afară, prestațiile colegilor de scenă. Dar cum te poți situa cu adevărat în
afara fenomenului numit spectacol, de vreme ce joci în chiar respectivul
spectacol? Pretenția de obiectivitate nu poate fi decât aleatorie...
Daniel Chirilă, tânăr actor ieșean, lansează proiectul Freelancer și montează, împreună cu alți trei colegi (George Cocoș, Claudia Chiraș, Radu Homiceanu) un spectacol de bar, în cafeneaua Maideyi (premiera 21 aprilie), după un scenariu anonim, peste care se suprapun, prin compilație, două monologuri, unul poetic și celălalt de dramaturgie clasică (ambele modificate ușor față de versiunea originală). Proiectul a început printr-o promovare de proporții, cum eu nu am mai văzut să se facă în Iași, pagină de facebook, trailer (Iustin Șurpănelu) și prezentarea poveștii spectacolului (fără nicio legătură structurală cu spectacolul propriu-zis), afișe și stickere peste tot, conducându-și spectatorul-victimă a audio-vizualului printr-un labirint al așteptărilor (poate de aici, decorul – spațiul de joc e tapetat cu ziare de jur împrejur). Sunt aceste așteptări împlinite sau nu?! (sugerez un sondaj de opinie făcut de realizatori în cafenea, din care să rezulte răspunsul).
Mai exact, în prima
parte, patru personaje (David, Miruna, bătrânul, ”soția”) rătăcesc prin
întuneric fără autor; în cea de-a doua, mai mulți ”actori” (anterior în rolurile
Miruna, David, bătrânul/totodată cel care
îl joacă pe regizor), (re)devin de o vizibilitate orbitoare, tocmai pentru că
regizorul spectacolului se ascunde. În alți termeni, reiau, orchestratorii au
livrat mesajul montării, oricare ar fi acesta, printr-un text sub pseudonim
(pseudonim ce nu apare pe afiș) și sub forma unei regii ”colective”. Mesaj pe
care eu, personal, nu l-am înțeles. În sensul că, nu reușesc să identific tema
acestui scenariu/spectacol. Am remarcat doar că ar conține idei subversive,
devenind un pamflet la adresa Facultății de Teatru. Apoi - prea multă ironie
gratuită la adresa unui regizor de film celebru ș.a.m.d. În fapt, chiar afișul
spectacolului este inspirat de cel al filmului Dogville (în această privință, dar, nu în toate, se lucrează cu
influențele la vedere - unele dintre acestea fiind demascate în partea a doua a
spectacolului; strict referitor la afiș – poate unii dintre tinerii
din sală au văzut deja filmul (dacă nu li-l recomand, este o excelentă parabolă cristică și...anticristică)...deci pentru ce se dau în vileag doar unele dintre
înrâuriri?!)
Partea a doua este,
paradoxal (!), încă dominată de teatralitate, dar distrugând convenția teatrală
inițială – dintr-un spectacol care nu prinde, doar aștepți ce se va mai
născoci, suntem purtați în plină repetiție generală. Cum se poate așa ceva?!
(să distrugi convenția teatrală, dar să rămâi în plină teatralitate, mai mult
să o transformi în teatralism...). Doar acceptând, la limită, că se distruge o
convenție de nivel strict scenografic în timp ce teatralitatea e rezervată
jocului actoricesc...). Ilustrativ, din spectacol, revin asupra ideii
distrugerii convenției teatrale din partea de final. Trebuie reluat pasajul
convenției de la nivel scenografic pe care se tot bate monedă - conceptul de ”ușă”/ideea respectivă este preluată ad litteram din Dogville - (soneria
plasată la orizontală, pe podea, nu se vede, dar, în schimb se aude)– toată
acțiunea scenică trebuie urcată, fizic mă refer, sau spectatorii ar trebuie să
stea pe jos sau pe scaune mult mai joase, altfel spectacolul este invizibil
pentru cei din spate, în chestiunile de finețe, în ceea ce are condimentat,
totul apare, însă, pe scenă...- à propos felicitări,
Maideyi, pentru scenă!). Într-un alt sens, s-ar putea accepta că se înlocuiește
o convenție teatrală printr-o alta (evrica!). Personal, am rezerve în privința
noii convenții introduse. Refuz să o interpretez, așa cum organizatorii au
semnat pe etichetă, simplu, ”Frilensăr”. (Și mai am rezerve în privința faptului că ”regia colectivă” s-ar fi decis dacă sparge o convenție sau face teatru conceptual, livrând paradoxuri, care sfidează regulile...)
Într-un anume sens,
spectacolul se adresează publicului de bar, într-un altul l-aș vedea montat pe
o scenă într-un studio (dacă scenariul este revăzut). Pentru că actorii joacă
în forță. Dintre cei prezenți, George Cocoș a cunoscut o evoluție uimitoare de
când cu rolul din ”Visul unei nopți de vară”. În spectacolul de față, joacă și
implicat și parodic, ne dă și lecții de actorie (recitalul din Topârceanu, ireproșabil,
de altfel, pare un cut dintr-o probă de casting). Claudia Chiraș a început să
aibă încredere foarte mare în ea, are și de ce... La un moment dat, credeam că nu și-a
învățat textul ori că intră greu în rol, de fapt se făcea trecerea între
personaje (de la o mai veche cunoștință/prima dragoste a lui David la o
prietenă foarte bună a lui Lulu – Daniel Chirilă - și parteneră de scenă în
cupletul actor-regizor). Daniel Chirilă trece cu brio proba de actor de comedie
și-o mai face și pe-a regizorul isteric. Totul e bine când se sfârșește cu bine:
Radu Homiceanu, după ce se joacă de-a chelnerul moldovean și saltinbanc, care
enumeră de la A la Z filmele unui renumit regizor din Danemarca, ne reamintește
la final că totul nu-i decât vis și reverie, în caz că ne-ar fi supărat.
P.S. În mod normal,
nu ar fi trebuit să scriu despre acest scenariu. Pentru că obscuritatea cu care
s-a lucrat atentează la crezul meu că în spatele oricărui spectacol se poate
descoperi mintea celui care l-a creat. Aparent, dincolo de această
reprezentație nu se distinge nimic. Să fie regizat de Harry Potter, ca și cum
ar trece cu telecomanda de pe un canal TV pe altul?...Dar cum se face că trece detașat,
ironic și cu cinism de pe cele unde rulează filmele lui Lars von Trier (un regizor de viziune) și rămâne
să privească în extaz Bonnie and Clyde și Jeux d’enfants, după care începe să boxeze în gol, iar la final
împacă pe toată lumea și-și mai cere și scuze pe vocea mlădioasă a lui
Homiceanu, revizitând Visul...?------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu