vineri, 17 mai 2013

Prapadul


”Philosophum non facit barba”, mi-am zis inițial, după care, la o lectură ceva mai atentă a textului lui Attila Bartis, Prăpădul, încă nepublicat, adaptat micii scene de la Sala Studio (premiera: 26 aprilie), în contextul unui debut regizoral de condeier al Domnului Lucian Dan Teodorovici - căruia îi mulțumesc pe această cale pentru amabilitatea și profesionalismul de care a dat dovadă prin faptul că mi-a pus la dispoziție scriptul tradus, care a stat la baza spectacolului de față - am decis să încep cu un citat provenind chiar de la sursă: ”Amatorul entuziast era mai liniştitor decît un nebun profesionist” (cei care au fost în sală pot intui personajul, dar nu are nicio relevanță să-l numim). Distribuția: Teodor Corban, Andreea Lucaci, Catinca Tudose, Constantin Pușcașu, Dumitru Năstrușnicu.

De cele mai multe ori, între intenții și realizări regizorale raportul nu poate fi decât unul de încrucișare, idealul fiind cel de identitate, în cazuri mai nefericite ajungându-se la contrarietate sau chiar contradicție. Dar ce e de făcut din punct de vedere al interpretării spectacologice în cazul aparte în care concretizarea scenică (tehnici regizorale, scenografie) supralicitează potențialul sau efectivul regizoral (susținerea soluțiilor interpretative ale actorilor, punerea la lucru a aparatului tehnic introdus)? Mai mult, așteptați să fac apel și la raportul logic de ordonare? În fond, e cel ce ne-a mai rămas: spectacolul la care mă refer este, mutatis mutandis, un McBurney în miniatură în ceea ce privește mijloacele regizorale (contre jour, joc de lumini și umbre etc.) – genul - fără McBurney, în sensul că respectivele mijloace regizorale sunt puse la lucru în mod deficitar - specia. Scenele sunt legate rudimentar, prin black-outuri cu o durată peste limita admisibilă. Disproporția dintre mijloace și modul în care acestea sunt puse în joc este atât de flagrantă, încât nu pot decât să recomand spectacolul pentru costume (am în vedere vestimentația excelent realizată, în acord cu fiecare vizită a lui ”Aghiță” – schimbarea de nume, ca adaptare, în cazul de față o regăsesc ridicolă - în laboratorul de fotografie). Numai că asorteurile actuale (ținuta vestimentară a personajului Agnes) intră în dezacord cu însăși constituția psihologică a caracterului respectiv. Scenografia este, pe de o parte, bine construită, în elementele care intră în contact cu sau merg în continuarea mijloacelor regizorale (folosirea contrastului, alb – negru, panoul de proiecție), dar când intervine contradicția (imaginea-umbră este colorată alternativ) încep să pierd șirul unor posibile explicațiilor regizorale plauzibile. Mai apoi, poziționarea simetrică a celor două reflectoare din față este complet nefericită și lipsită de imaginație.

Tema piesei trimite înspre un triunghi amoros, relațiile dintre personaje sunt redate cu destulă subtilitate la nivel de psihologie textuală, însă procedeele regizorale folosite în acest sens (actorii își spun replica, postați pe taburete albe în paralelisme de câte doi în fața panoului, ori se fac auziți din afara scenei, replicând, pe rând, la conversațiile din față) sunt retrograde, manevrate cu stângăcie. Castingul este destul de reușit, în sensul că nu mi s-a întâmplat, ca în cazul altor spectacole, să vizualizez alți actori (mai potriviți) în rolurile respective, însă, din punctul meu de vedere, lucrul cu actorul al regizorului este practic invizibil. Andreea Lucaci dă dovadă de mare curaj pentru că spectacolul este XXX la început, cel puțin, lucru care contravine psihologiei imponderabile a unora dintre dialoguri. De altfel, consider că acest defect își are sursa în textul ca atare, care, într-o manieră deloc regală, presară mici nestemate lirico-simbolice într-o vâltoare de  riposte în limbaj grosier: pe scurt, margaritas ante porcos. Deși replicile sunt ascuțite (”Partenerul este cel cu care ești nefericit”, ”...cineva minte și când întreabă”) sau de o profunzime uluitoare (”Doare îngrozitor să vezi întruna”), psihologia personajului din spatele replicii rămâne, de multe ori, învăluită, obscură, de neînțeles (”Credeam că o să se întâmple ceva. Că invizibilul va deveni vizibil”). Și personajul pe care îl am în vedere este Farkas András, cel care-a fotografiat o viață întreagă numai nori și nuduri. Până la urmă, piesa rezistă prin trimiteri la ”Cântarea cântărilor” (crinul) și implicații veterotestamentare (Canaanul; sexualitate magică, punând între paranteze chestiunea fertilității în cazul celor doi soți), prin gesturi inefabile (îl sărută în palmă, un bărbat ”înnourează” o femeie, preluîndu-i imaginea și surprinzând-o în toate posturile, momentele și activitățile cotidiene, de fapt în toate stările interioare posibile și imposibile – dar acest lucru nu este făcut evident în spectacol prin tehnică regizorală, bunăoară cum fotograful o recreează pe Agnes cu fiecare cadru/cu fiecare privire – uneori camera nici măcar nu are film, această simbolistică a privirii mi-aș fi dorit să fie redată prin mijloacele regizorale de excepție de care nu se face uz exact atunci când se simte nevoia!). Însă contextul lingvistic creat de autor per ansamblu este nepotrivit cu cele deja menționate, afirmându-se ca abject, primar; consider că se exagerează prea mult în acest sens. Poate că s-a urmărit în mod deliberat crearea acestui contrast, care pe mine, însă, nu m-a convins.

Revenind, Andreea Lucaci (debut pe scena TNI) creionează în mod onorabil caracterul naiv, șters, inconsecvent ce i-a fost încredințat. Teodor Corban intră în pielea unui personaj cel puțin bizar, aflat într-o situație limită, îi redă cu acuratețe cruzimile, agitația interioară, asertivitatea, numai că devine puțin cam prea intempestiv (replici delicate sunt redate pe un ton uneori nepotrivit, rolul devenind insuficient cizelat). Catinca Tudose (Eva Farkas) pare să-și convingă cel mai mult audiența, însă, din nou, nu regăsesc contribuția regizorală în rolul pe care aceasta îl construiește (soția complice, lucidă, implicată rațional și detașată emoțional). Cât despre intervențiile rudelor tinerei fotografiate în treizeci de mii de ipostaze, prestația lui Dumitru Năstrușnicu nu diferă prin nimic de cea din oricare alt spectacol în care a jucat până acum, în timp ce intervenția lui Constantin Pușcașu este de un ridicol zdruncinător la propriu (ca și focurile de pistol exagerate acustic); în plus, actorul este mult prea precipitat, chiar scapă niște chei din mână din greșeală.

Din caietul de sală, spicuiesc una dintre ideile scriitorului Lucian Dan Teodorovici, poate fi scopul urmărit prin această montare: (auto)recunoașterea spectatorului în piesa ce se joacă dinaintea sa și, mai mult, operarea unei schimbări asupra lumii spectacolului (ceea ce domnia sa numește ”spectator implicat”): intervii în poveste prin faptul că ”introduci acolo propriile gânduri, temeri, sentimente”. Din fascinația de a fi un ”spectator implicat” s-a născut, poate, dorința scriitorului de a construi experimente regizorale, prin care să aibă acces la interioritatea propriului public, transformându-l în acest tip de spectator. O aspirație cathartică, pentru care îl asigur de toată stima și prețuirea mea.

 Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2013/05/prapadul.html



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu