sâmbătă, 13 iulie 2013

Quo vadis, Domine?


Spectacolul Plângerea mesei și a scaunului de Benoit Vitse,  jucat la Teatru Fix, prezent și în cadrul Festivalului Fringe de anul acesta, regia: Bogdan Pălie, distribuția: Cătălin Mândru, Stanca Jabenițan, video: Radu Salahoru, scenografia: Mihai Pintilei, pare rodul lucrului în echipă. Până la urmă, orice producție teatrală, purtând o semnătură regizorală marchează, de fapt, munca unei întregi echipe de lucru, din care astăzi nu pot lipsi coregraful și artistul vizual, ambii necesari pentru o reușită cu aspirații occidentale. În cazul de față, regizorul este student în an terminal la UAGE, la clasa profesorului Ion Mircioagă. Un tânăr întreprinzător și activ, Bogdan Pălie a participat la mai multe workshopuri de specialitate pe actorie și regie și a colaborat în Franța cu Théâtre du Nord-Ouest, în special cu regizorul Serge Dekramer.

Textul de la care se pleacă în realizarea prezentului spectacol este scris de Benoit Vitse, fost director al Centrului Cultural Francez din Iași și al Ateneului Tătărași, care a avut cândva anii săi de glorie în ceea ce privește evenimentele teatrale organizate în instituțiile deja pomenite. Actualul scenariu, tradus de Bogdan Pălie din limba franceză, pare, în mod paradoxal, și actual și perimat. Ca temă, este reluat triunghiul amoros, fără tensiunile aferente, un scriitor, o jurnalistă și sora acesteia (absentă scenic, prezentă la nivel de replică). În același timp, există aluzii la situația de criză care domină mapamondul, în particular la problemele din Grecia ori Serbia. Însă acțiunea este plasată în Barcelona, un loc maritim care incită și exacerbează imaginația sexuală a scriitorului-personaj. Uitând că aceeași criză poate fi regăsită și la Barcelona, textul este construit pe două paliere ce se întretaie, al jurnalistei, martor obiectiv al altor locuri (Stanca Jabenițan) și al poetului care insistă să-și scrie operele de un senzualism exagerat, inspirat de Barcelona (Cătălin Mândru). Prin urmare, prin problematica afișată textul este actual, însă tendințele suprarealiste nu sunt întotdeauna cele mai fericite.

Din accente suprarealiste se constituie decorul (o masă de cabinet ginecologic, un scaun pe rotile), dar mai ales proiecțiile care sunt periculos de aproape de suprarealismul cinematografic al lui Luis Buñuel (nu știu în ce măsură un spectacol de secol al XXI-lea mai poate face apel fără risc la acest gen de metareferință). În fapt, proiecțiile susțin palierul erotic al spectacolului, constituit din încercările personajului scriitorului de a produce text erotic. În timp ce rolul jurnalistei este lipsit de rezonanță (de cele mai multe ori, replicile acesteia sunt rostite fără a stabili vreun contact cu partenerul de scenă ori cu publicul) și de expresivitate. Per ansamblu, în ciuda proiecțiilor diferite pe trei ”pereți” de jur împrejurul scenei, care atrag privirea și șochează ochiul, spectacolul este unul destul de atrofiat în ceea ce privește teatralitatea (este cultivat absenteismul emoțional al caracterelor, iar dinamica dintre personaje este practic anulată). Legătura dintre proiecțiile cu tentă maladiv erotică și primul registru textual amintit, deși bine stabilită, nu reușește să pună în evidență un mesaj clar și distinct. Culmea, nu este vizat nici spiritul critic al spectatorului, de aceea o interpretare în registrul brechtianismului ar fi total improprie. În plus, cei doi actori sunt mult prea tributari scenariului, uneori parcă nu ar reuși să depășească nivelul unui recital spectacologic nedeliberat. Pe alocuri, textul beneficiază de comic de limbaj. În acest sens, s-ar fi putut opera modificări asupra scenariului, pentru a-l aduce mai aproape de public, măcar în acest sens, deoarece, se știe, nimic nu unește mai mult două inteligențe precum umorul de calitate.

Momentul care dă realmente o notă specifică întregii reprezentații este provocat de apariția surprinzătoare a poetului în scaun cu rotile, în straiele cocoșului lui Diogene, privindu-și interlocutorul (spectatorul) drept în ochi și rostindu-și convingător monologul, un fragment din scrisoarea scriitorului și jurnalistului mexican, Javier Sicilia, cu privire la  protestele din Mexic, 2011: ”(...) Ce doresc să vă zic astăzi de aceste vieți mutilate, de această durere ce nu are nume pentru că nu aparține rodului naturii - moartea unui fiu este mereu anti-naturală și pentru asta nu are nume: nu suntem nici orfani nici văduvi, suntem reduși la simplitatea și la durerea neantului. Ce doresc să vă spun astăzi de aceste vieți mutilate, repet, de această suferință și de această indignare provocată de acești morți, este ca am atins foarte simplu ultima futută de picătură a paharului. Am ajuns să atingem ultima futută de picătură a paharului pentru că singura chestie care contează pentru voi, începând de la puterea absolută care nu generează decât nenorocire, sunt banii, încurajarea concurenței, a fututei voastre "competitivități" și a consumismului nemasurat, ce sunt alte feluri de a numi violența".

Mi-aș dori să pot comenta rândurile de mai sus, dar las acest lucru la latitudinea cititorului, deoarece, mărturisesc, nu îmi mai permit să simt nimic! Nici revoltă, nici amărăciune, nici simpatie. Și atunci când discursul devine de prisos, nu poți decât să te întrebi: Ce-a mai rămas? Quo vadis, Domine?

 
Dana Tabrea


 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu