De la primele vizionări
cu public și până la premiera propriu-zisă, un spectacol se ajustează; premiera
efectivă poate fi, de cele mai multe ori, un dezastru, în timp ce reprezentația
de după – o reușită (în limitele regiei și ale distribuției, desigur). Ulterior,
spunem în termeni consacrați că spectacolul urmează să se ”așeze”, să-și
găsească o expresie tot mai potrivită, să devină din ce în ce mai pasibil a fi
supus unor expertize tot mai competente și analitice într-un grad mai ridicat.
Uneori reprezentațiile de după premieră - excepție de la cele deja afirmate - pot
fi eșecuri. Nu există rețete, teatrul e o artă volatilă, a efemerului, de aici
subiectivismul și efuziunile unora; însă există și critici obiectivi, care
observă just și a căror opinie rămâne respectabilă chiar și atunci când se întâmplă
să dea rateuri în interpretările lor –
că e vorba de eroare ori de rea-voință, nu sunt în măsură și nici măcar dispusă
să mă pronunț.
Orgoliul nu degeaba
este păcatul fundamental: regizorul ar vrea să nu schimbe nimic, în urma
criticilor primite, criticul se ambiționează să își marcheze teritoriul... Firesc
este ca o critică să nu fie răutăcioasă, să nu folosească termeni abuzivi; de
cealaltă parte, normal este ca produsul să fie remediat, în măsura
posibilităților, deși un spectator obișnuit nu va observa diferența de ordin
tehnic. Pentru că publicul tinde să fie prins în mrejele jocului actoricesc și
nu are formate acele reflexe care să-i permită să ia distanță de atmosfera
spectacolului, să observe corecta sau deficitara funcționare a mecanismelor (reflectoare,
modul de sudare a scenelor, aparatură
audio-video etc.). De aici, sarcina ingrată a criticului... Să strici plăcerea
inocentă a privitorului, introducându-l în măruntaiele spectacolului,
invizibile lui, sau să-i aduci în atenție doar acele aspecte pentru care anumite
producții merită vizionate? Dar mai există și un revers: unii îmi spun că au
mers la teatru după ce m-au citit sau că au înțeles mai bine (chiar actori din
distribuții cărora nu li se explică suficient piesa), alții spun că nu mă
pricep eu (de ciudă că i-am criticat). Sunt și unii care afirmă că nu mă
înțeleg.. Singura satisfacție apare când e premiat un spectacol apreciat de tine
sau când evoluează un actor/regizor în care ți-ai pus speranțe.
Privitor la
spectacolul care constituie pretextul reflecțiilor de față, voi spune din start
că Românie dragă, Elveția mea... nu
este o comedie, deși există pasaje umoristice în text, pe care nu le-am găsit
de o calitate îndoielnică, ci, dimpotrivă, acide. Acesta pune în joc tipologii,
față de care ia, în același, timp rezervă (soția de modă veche, credulă; târfa
cu respect și școala vieții; dama histrinonică, în criză după ce a îngropat și
la propriu și la figurat cam mulți soți; femeia robotizată într-o societate
consumistă, lipsind scrupulele) și critică situații real de (in)credibile. Problema
este următoarea: tușarea excesivă și costumele în unele cazuri nepotrivite
creează confuzii în creionarea personajelor la nivel regizoral. În rest, Erica
Moldovan face un rol de compoziție ce reprezintă pentru ea o provocare
extraordinară (este valorificată într-o ipostază pe care o stăpânește perfect
și care nu îi seamănă deloc și nici măcar nu aduce cu roluri jucate anterior,
ceea ce e mare lucru), Laura Bilic, în schimb, merge la sigur cu tipul de
personaj afectat, ușor isterizat, pe care îi vine destul de ușor să-l
construiască; în mod cert, Erica Moldovan putea juca și acest al doilea caracter,
dar e de preferat că am văzut-o într-o postură complet nouă; Alexandra Bandac
se conformează indicațiilor regizorale, nu reușesc să-mi dau seama care sunt
posibilitățile ei de exprimare scenică doar din atât; Roxana Durneac se
străduiește foarte mult, însă rolul ei este greșit conceput – a fi naivă nu ar
trebui să intre în contradicție cu a fi femeie, vestimentația este nepotrivită
(prea stylish pentru rolul țărăncuței
ignorante).
În ceea ce privește
latura tehnică, există erori în distribuirea fondului sonor chiar de la început
(am observat o anxietate generală în începerea spectacolului, de la actori și
până la aparatură) – și am asistat la a treia reprezentație. (Mai multă încredere
în forțele proprii din partea celor patru actrițe nu ar strica!) Mai departe,
există simetrii scenografice de bun augur și simetrii nefericite, după cum un contre jour poate fi de efect sau simplu
decorativ, lipsit de orice semnificație. Talentul ori măcar abilitatea
regizorală nu pot fi reproșate: acestea există sau nu. Dar o minimală folosire a
unui reflector de bază, care nu are voie să cadă pe actor până la a-l orbi
este, cred, de bun simț. Am înțeles intenția efectelor speciale, flash-urile
pentru crearea atmosferei și nu le-am interpretat ca ”scăderi ale luminilor”,
dar – atenție – mereu erau cu o secundă în urma derulării jocului actoricesc. Iar
”tunetele și fulgerele” nu reușesc să captiveze real, panica nu devine
verosimilă ș.a.m.d.
Desigur (alături de
jocul celor două actrițe deja consacrate, EM și LB), spectacolul rezistă prin
mesaj: am ajuns vremuri când nu ne-am da în lături de la lucruri abominabile, oricât
de distinși ne-am crede pentru...bani! În acest context, cocota și regina devin
părtașe la aceeași crimă. Interesantă ideea regiei în regie, chiar dacă nu e nouă:
această idee poate fi valorificată în multe planuri – de la regizorul invizibil
care face un film neo-realist, sub masca unui casting, folosind și incitând cruzimea și lăcomia oamenilor și până
la Marele Regizor, căruia ne dedicăm sufletele din orgoliu, egoism, invidie... Mai
putem crede că moartea, fie și a unui singur om nevinovat, ar putea fi un gest
răscumpărător de lume?
(Românie dragă, Elveția mea, premiera 9
noiembrie – 23 noiembrie, Ateneul Tătărași, text: Cornel Udrea; regia,
scenografia & coloana sonoră: Liviu Manoliu, distribuția: Erica Moldovan,
Laura Bilic, Alexandra Bandac, Roxana Durneac)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2013/12/romanie-draga-despre-sarcina-ingrata.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu