luni, 21 iunie 2010

Un roman francez



Frederic Biegbeder, Un roman francez, Editura Pandora M, 2010

Orice autobiografie ar putea fi justificată în două moduri diferite, ca o necesitate interioară a unui autor de a-și rememora trecutul prin scris și prin nevoia cititorilor de a cunoaște viața unui autor. Romanul autobiografic la care mă refer răspunde în special primei cerințe enunțate, fără a neglija nici faptul că, în ciuda transfigurărilor survenite, nimic nu poate fi mai aproape de realitatea și mai autentic decît narațiunea despre viața unei personalități izită de ea însăși.

Romanul se compune din 43 de scurte secțiuni (vocea narativă se individualizează la mai mult de 40 de ani, cu precizie 43) și un epilog, intercalînd evenimentul petrecut în ianuarie 2008 cînd Beigbeder este arestat preventiv pentru posesie și consum de droguri în plină stradă și străfulgerări retrospective, rescrieri încărcate de emoție ale propriei copilării. Pe coperta volumului este chiar portretul romancierului la vîrsta de 9 ani, ”antiportretul lui Dorian Gray”, ”martor al decrepitudinii” (p. 123).

Romanul reflexiv  autobiografic al lui Beigbeder nu are forța artistică a  trilogiei formate din Memoriile unui tînăr țîcnit, Dragostea durează trei ani și Shitter’s Club, cînd viața autorului se lăsa ghicită în spatele avatarurilor personajelor. Cu toate acestea, poate interesa mai mult decît pentru valoarea autobiografică. Mai ales prin cugetările lui Beigbeder asupra condițiilor de (im)posibilitate ale unei autobiografii.

Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire” (p. 194). Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității - un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță,  apoi o fiică în fața căreia cu durere trebuia să justifice disoluția unor sentimente față de mama ei,  divorțul, divorțurile, parcursul înspre societatea actuală sau ”povestea unei noi omeniri sau despre cum catolicii monarhiști au ajuns capitaliști mondialiști” (p. 211).

Autobiografia lui Beigbeder reprezintă o afirmare de crez artistic, o profesiune de credință și o elogiere a literaturii ca tehnică de evadare din realul insuficient și nesatisfăcător: ”Literatura își aduce aminte ceea ce noi am uitat. A scrie înseamnă a citi în tine însuți. Scrisul reînsuflețește memoria” (p. 18) și ”Fericirea de a fi rupt de lume iată cea dintîi dependență a mea (...)  De atunci, nu m-am mai putut opri să nu folosesc cititul ca mijloc de a face să dispară timpul și scrisul ca mijloc de a-l opri” (p. 120).

În același timp, autobiografia de față este un exercițiu privat al autorului ei, prin care acesta își retrăiește copilăria și se îndepărtează iremediabil de ea, odată ce a fixat-o într-o anume formă prin scris, maturizîndu-se: ”Problema este că n-am de ales: trebuie să îmi amintesc pentru a putea îmbătrîni. Detectiv al propriei mele vieți, îmi reconstitui  trecutul plecînd de la rarele indicii de care dispun. Mă străduiesc să nu trișez deși timpul mi-a dezorganizat memoria de parcă ar fi un pachet de cărți cu indicii amestecate (...) Viața mea este o enigmă polițistă în care grota amintirii înfrumusețează, deformînd fiecare probă” (p. 48).

Rememorarea nu-i decît pretextul pentru ca Beigbeder să vorbească despre sine în prezent, despre convingerile și eșecurile vieții unui   ”un egoist romantic” (p. 187), alergic la viața de familie (”O familie este un grup de persoane care nu reușesc nicicînd să comunice, în schimb se întrerup unii pe alții zgomotos, exasperîndu-se...”,  pp.  49-50 sau ”Fericirea repetitivă, plicticoasă și monotonă ca o litanie e suspectă, p. 183), de două ori divorțat, care acceptă ca nimeni altul, cu autoironie, că ”viața e o vale a plîngerii” (p. 39) și că ”moartea iubirii este ireversibilă” (p. 186). Tot el definește iubirea într-un mod la fel de inedit: ”un electroșoc care resuscită memoria” (p. 149).

 Dana Tabrea


 

 

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu