sâmbătă, 15 februarie 2014

Cum am decis să devin stupid


Unele dintre cele mai curajoase montări au la bază un roman, uneori de proporții, de data aceasta, de mică întindere, cu toate acestea necesitând o dramatizare adecvată scenei. Când regizorul își realizează propria adaptare de text, ca în cazul de față - Comme je suis devenu stupide (M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2004) de Martin Page, alegând actorii în funcție de propriile retușuri în scenariu, este, din nou, un aspect favorabil. Secțiunile romanului, explicit delimitate și la nivel formal, dar și ca mesaj, facilitează transpunerea lor în momente scenice, cu condiția ca anumite descrieri, explicitări sau pasaje narative să fie valorificate sub forma dialogului, altele fiind ușor modificate, iar altele lăsate cu totul deoparte.

Fără niciun fel de introducere, regizoarea Irina Popescu Boieru începe spectacolul subit, de la momentul când protagonistul, Antoine, decide că vrea să devină prost, încercând, mai întâi, alcoolismul și-l încheie insistând pe revenirea acestuia la condiția sa anterioară, acceptându-și inteligența, inadaptarea, locul într-o societate în care locurile s-au cam ocupat. Spectacolul este, astfel, actual pentru că, spre deosebire de romanul centrat pe povestea bizară a unui erou, miza este alta: protagonistul devine reprezentantul tuturor tinerilor din secolul al XXI-lea, pentru al căror destin social inteligența, cultura și calitățile umane nu au niciun cuvânt de spus, ba chiar pot constitui o piedică într-o lume corporatistă, consumistă, robotizată. Subtilitatea regizorală reiese din modul în care reușește să valorifice nuanțele termenului ”stupid”, care nu înseamnă numai prost/imbecil/lipsit de inteligență, ci și absurd. Antoine este absurd în deciziile pe care le ia și lumea din jurul său este absurdă/ de neînțeles/ lipsită de sens pentru el. Actorul Emil Coșeru punctează foarte bine în spectacol acest aspect.

 Spectacolul este o comedie accentuată, cu roluri puternic scoase în relief, o satiră aspră a societății de astăzi. Momentele (aproximativ cincisprezece) sunt unite prin acumulare și însumare, derularea evenimentelor scenice își crește viteza pe măsură ce se înaintează, însă se insistă pe primele două (ratarea alcoolizării și scena din spital, premergătoare deciziei de a se sinucide) și, circular, pe ultimul moment (Antoine și Clemence); în rest, există impresia că unele dintre celelalte momente (de exemplu, Mc Donald’s, schimbarea de look, modificarea radicală a vechiului stil de viață sau vizitarea agenției matrimoniale, vizita la bancă, venirea poștașului) sunt precipitate, având uneori și o pondere mai mică în cadrul spectacolului. Cumva legăturile dintre scene sunt prea evidente uneori, sper ca, în timp, să se câștige în coerență (mă refer strict la partea regizorală, în ceea ce privește mesajul ori jocul actorilor, acestea sunt articulate). Scenografia susține contururile și proeminențele de care aminteam prin culori vii (două panouri mari simetrice delimitând spațiul scenic), proiecții simulând ambianța pe un panou de fundal, tonuri aprinse în coloritul costumelor și chiar și, tehnic, în reflectoare. În afara celor deja menționate, decorul este mobil, schimbându-se de la o scenă la alta. Ceea ce este important: actorii joacă, fiecare, mai multe roluri de compoziție, anumite partituri ieșind în evidență mai mult decât altele (cum ar fi cele ale Brândușei Aciobăniței ori ale Georgetei Burdujan), ca o demonstrație a dexterității actoricești. Prestația Oanei Sandu în rolul asistentei e mult exagerată. În schimb, pe parte de mișcare scenică își pune amprenta. În scenă intră actori extrem de diferiți, nu numai ca vârstă, dar și ca potențial ori experiență de rol, iar coeziunea partiturilor nu se realizează, chiar dacă, individual, nu se pot stabili reproșuri consistente.

În rolul titular, se optează pentru doi actori tineri, aproape de vârsta lui Antoine, acum fiind distribuit Cosmin Panaite. Dintre toate spectacolele în care a evoluat până în prezent, Cosmin Panaite, deși joacă, fără efuziuni, calm, natural, neaccentuând dramatic foarte mult, își trăiește, totuși, rolul - lucru evident la nivel corporal - și își interiorizează efectiv caracterul. Trecerea de la personajul, care își păstra timiditatea și sensibilitatea ca pe niște adaosuri ale inteligenței, la individul integrat social, superficial și pragmatic se realizează treptat, uneori nefiind foarte concludentă (la petrecere, Antoine pledează, ca pe vremuri, o cauză pe cât de nobilă, pe atât de absurdă; după schimbarea de look, rămâne cu privirea chioampă, în loc să primească niște lentile de contact moderne). Reîntoarcerea la Antoine cel donquijotesc se face, însă, destul de brusc, la fel de brusc cum a început și spectacolul. Numai că, de această dată, el o întâlnește pe Clemence, tot o inadaptată, pentru că are curajul de a le spune oamenilor în față ceea ce gândește (Andreea Boboc este potrivită în asemenea roluri, când personajul reprezentat este unul delicat în ambele sensuri ale termenului).

 

(Cum am devenit stupid de Martin Page, traducerea, dramatizarea și regia: Irina Popescu Boieru, distribuția: Cosmin Panaite/ Andrei Grigore Sava, Andreea Boboc, Radu Ghilaș, Radu Homiceanu, Constantin Avădanei, Emil Coșeru, Oana Sandu, Brândușa Aciobăniței, Haruna Condurache, Georgeta Burdujan, scenografia: Axenti Marfa, mișcare scenică: Oana Sandu, premiera: 9 februarie 2014, Sala Uzina cu Teatru, TNI)


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/cum-am-decis-sa-devin-stupid.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu