Tarelkin: Un spectacol pascal

Dacă anul trecut, în preajma Sărbătorilor de iarnă, Ovidiu Lazăr punea în scenă Proștii sub clar de lună, un altfel de ”bazar sentimental”, apelând la soluții regizorale de efect, dar lipsite de autenticitate (îngerași din becuri electrice în partea superioară a scenei, o instalație luminoasă tapeta spațiul scenic), de data aceasta, plecând de la intenția de a demasca ticăloșia umană, lucrând pe tipologii de personaje distinct conturate, ajunge în modul cel mai incredibil cu putință la un spectacol pascal. Din ce în ce mai mult, îmi susțin ideea că teatrele ar trebui să țină cont de momentele importante din viața oamenilor, aducând în moduri inedite, ca acum, iar nu festivist, montări de sezon. Dat fiind legătura indirectă și nu banalizată cu sărbătoarea, adoptarea respectivelor spectacole în repertoriu se poate face firesc, aproape insesizabil.

În contextul operei dramaturgului, Moartea lui Tarelkin, o comedie de moravuri și o satirizare a defectelor umane (birocrația, falsul umanism, emancipările la modă – e.g. emanciparea femeii, mimarea virtuților, ipocrita întrajutorare a semenilor, șantajul, generozitatea interesată etc.) este, în același timp, o farsă. American Theatre Magazine atrage atenția asupra celor spuse de Edward Gordon Craig cu privire la farsă: ”Farsa reprezintă esența teatrului. Farsa rafinată devine comedie de calitate, iar farsa dusă la limită devine tragedie”. În exact acest din urmă sens, așa-zisa ”comedie neagră” a lui Ovidiu Lazăr reflectă, de fapt, dramele cele mai adânci ale omului.

Scenografia este simplă, dar eficientă, trimițând prin aspectul pietruit la Vechiul Ierusalim. Ovidiu Lazăr își pune amprenta ideatică asupra unor piese de decor avangardiste: scaunele de tortură, dotate cu trei lampioane deasupra, costumul excentric – bustiera ca un corset metalic și piciorul suspendat în același mod -, dar, mai ales, ”masa”. Soluție regizorală inedită – patul pe patru roți, care servește și drept masă, mai are încă două roți deasupra, într-o parte. Explicația survine atunci când ”masa” se ridică pe patru roți în poziție verticală, iar Tarelkin, înlănțuit, cu mâinile pe lângă corp, ajunge din cel ce și-a înscenat propria moarte o victimă a torturii. Simbol cristic, ridicând mari semne de întrebare asupra credinței secolului al XXI-lea. În același timp, luminile sunt tehnic bine dozate, partea dreaptă a scenei constituind locul prin care își fac apariția figuri dintre cele mai surprinzătoare, cărora îmi permit să le acord o semnificație diferită, în acord cu interpretarea sugerată, cum ar fi Popugaicikov (Sergiu Tudose) – Jidovul rătăcitor, Vanicika (Oana Sandu) – Apostolul Matei, Unmöglichkeit (Livia Iorga), așa cum arată și numele, contradicția/ instabilitatea continuă dintre ființă și neființă. De partea cealaltă, – comisarul șef, Oh (Dumitru Georgescu) – domină stânga scenei prin ținută și continuă seria simbolurilor – Pilat din Pont. Simbolurile sunt diluate și reflectă întrebările epocii: Și dacă Iisus nu ar fi existat? Dacă cele mai intime convingeri ale noastre nu ar fi decât o farsă?

În rolurile titulare, cuplurile Varravin/ Polutatarinov (Horia Veriveș)-Tarelkin/ Kopîlov (Ionuț Cornilă) se angajează într-un soi de duel scenic. Primul își păstrează nonșalanța și picanteriile cu care ne-a obișnuit, nedepășind excentricul creionării regizorale. Ionuț Cornilă se impune printr-un ”Kopîlov”, întruchipând avariția, lăcomia și mai tot arsenalul defectelor umane – actualitatea scenariului tocmai în acest lucru constând: majoritatea oamenilor astăzi sunt pragmatici, interesați și ipocriți. Discrepanța dintre chipul machiat excesiv și mimica exagerată sporește grotescul personajului, însă aș fi preferat un chip machiat normal, pentru că Ionuț Cornilă este deja un actor care stăpânește foarte bine arta exprimării faciale; or, paradoxul semnalat e ușor nejustificat în acest caz. În rolul lui Tarelkin, ”vârcolac” sau ”vampir”, fals mort martirizat, deopotrivă înscenat și ”regizor”, îl avem pe același Ionuț Cornilă, schimbând registrele dramatice de câteva ori.

Un spectacol greu de digerat, pentru că e încărcat de simboluri, vinovați, vini, de roluri asupra cărora actorii se concentrează foarte mult, dar care curge și respectă textul de autor, adăugându-i un plus de actualitate și un altul de semnificație. Tehnic, aduce în joc o lumină gălbuie (partea simbolică) și o alta verde și beneficiază de o scenografie de invidiat. Prestația fără talent a mașiniștilor, având însă costume cel puțin interesante, nu mi-a spus decât că spectatorul, în această situație, este neglijabil. Pentru că aceștia, în forma mașiniștilor TNI, au fost aduși în scenă. De altfel, spectacolul îți dă impresia că a fost creat pentru sine însuși, iar nu pentru public. Că singurii spectatori sunt cei din scenă. Din această cauză, adresarea de final a lui Tarelkin/Kopîlov înspre public este forțată. Numai dacă regizorul ar fi ținut cont de amărăciunea lui Kobâlin, din care a rezultat această dramă, ar fi putut ajunge să aibă un sens.

 În ceea ce privește lumina verde de reflector din apartamentul lui Tarelkin, îmi place să cred că ea s-a constituit din reunirea luminației galbene de pe stâlpul de telegraf improvizat cu vreun reflector albastru central. La fel cum îmi place să cred că sufletul e nemuritor ori că sicriul onorat și îngropat nu era gol. Până la urmă, o moarte simbolică poate fi mai plină de înțeles decât una reală. Farsa lui Tarelkin deschide subiecte profunde cu mijloacele comediei. În același timp, închide porțile înspre o lume remediabilă.

 

(A murit Tarelkin!, de A.V. Suhovo-Kobâlin, regia: Ovidiu Lazăr, distribuția: Horia Veriveș, Ionuț Cornilă, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Sergiu Tudose, Dumitru Năstrușnicu, Livia Iorga, Roxana Mârza, Brândușa Aciobăniței, Gelu Zaharia, Oana Sandu etc., scenografia: Cristian Marin, premiera: 17 aprilie 2014, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/04/tarelkin-un-spectacol-pascal.html