Cel mai recent spectacol montat de Radu Afrim la Iași este un banchet
cromatic în tonuri de turcoaz (verde și albastru), îmbinând în cel mai fericit
mod în câteva rânduri roșul cu albastru (o combinație de culori vie, puternică,
vibrantă), beneficiind de video mapping în culorile anului – lime și magenta,
proiecție video, jocuri de lumini, contraste de lumini și umbre pe fundal. Atmosfera
și efectele speciale (fumigene, sunete accentuate) sunt concepute regizoral în
stilul inconfundabil al lui Afrim, numai că la nivel tehnic există uneori unele
probleme (ca atunci când se proiectează lumini pe chipurile Ellidei și al lui
Arnholm) în îmbinarea tablourilor unde, pe de o parte, suportul tehnic este
lăsat cumva la semi-vedere, iar, pe de altă parte, am remarcat o ușoară
stângăcie. Deși momentele sunt bine construite, coeziunea spectacolului nu se
realizează pe deplin.
Actorii au microfoane pentru a se face auziți în întreaga sală. Microfoanele
distanțează vocea actorului, iar atunci când jocul este dramatic (implicat) se
instalează un contrast interesant, regăsit și la alte niveluri în acest
spectacol. Alegerea distribuției pare să se fi făcut pentru calitățile
corporale ale actorilor: asistăm la o afirmare a corpului uman, care în multe
dintre situații, parodic sau bizar, se apropie de forma unui pește. În cea mai
mare parte a timpului, actorii sunt desculți. Ellida este bine clădită și de
cele mai multe ori apare fie cu un crap în mâini, fie în ipostaze când marea
este sugerată imagistic și cromatic; Arnholm este solid, trupeș și de câteva
ori el aduce la modul amuzant, printr-o anumită poziționare a membrelor
exterioare, cu un pește. Wangel are trăirile unui pește care se zbate pe
uscatul singurătății în doi, dar și pe cele ale unui naufragiat pe o insulă
pustie. Mezina, Hilde, într-o imagine specială, însoțită de o sonorizare neobișnuită,
cambrează și-și prinde gleznele prin interior, simulând un pește fantasmagoric.
Hans, sculptorul în plastilină, este subțire, filiform și o însoțește uneori pe
Hilde în mici scene în doi secundare, alteori formează o compoziție umană seminud
încadrat de cele două surori, în fața unei proiecții impresionante pe ecranul
de fundal, cu spatele la spectatori.
În forma câtorva imagini insolite, spectacolul rămâne în memoria
spectatorului. Dintre acestea, aș supune atenției unitatea amorfă compusă din
corpul Adei Lupu și o caracatiță purtată în spate, șocând prin capul copilului
aflat în centru: pe fundalul unor proiecții cu vapoare și al șuierului de
îmbarcare, Ellida rostește o propoziție crucială pentru definirea tipului de
relație de dependență domestică în care se găsește: ”(Pe Wangel) nu mi-l pot
aminti când nu este prezent”. Raportul cu ceea ce este absent prin amintire,
gândire la sau dor/ (tânjire după apropierea de) definește relația cu Străinul
în care s-a găsit în tot timpul conviețuirii cu Wangel. Ellida trăiește într-un
soi de amorțire, lipsită de conștientizarea propriei situații (”Ce-am spus?!”).
Teama de a trăi autentic delimitează punctul de plecare al conflictului
dramatic și marchează un moment-cheie în spectacol: Ellida nu este neapărat o
femeie în carne și oase, deși o avem în fața ochilor, mai încarnată chiar decât
ne-am fi putut-o imagina. Ceva este în permanență ascuns de prezența firească, discretă,
oarecum neșlefuită a Irinei Răduțu Codreanu – Ellida reprezintă starea de
spirit a celui ce fuge, refuzând anxios să se trezească ori să iubească, iar
bărbatul tainic, din adâncul minții ei nu-i decât o superficială iluzie de veridicitate
și confirmare a propriei autonomii.
În al doilea rând, relația Ellidei
cu Wangel are un parcurs în spirală, înregistrând și plusuri și minusuri. Din
partea de sus a scenei sunt coborâte șapte geamanduri, dublate de alte șapte pe
care Wangel le așază entuziast pe scenă – cei doi aleargă printre ele ori le
sar ca pe niște obstacole, Ellida primind în dar de la soțul ei imaginea mării
(”Aici e marea!”). E unul dintre puținele momente când Wangel este lucid fără a
suferi, alături de o Ellida ingenuă și semiconștientă. Alcoolic și malițios,
Wangel are uneori crize convulsive, ce-i scot la suprafață trauma neîmplinirii
în relație. Alteori este ironic și se răzbună pe cei din jur pentru propriile
frustrări. Discuțiile dintre soți sunt comune, desprinse parcă din viața
oricărui muritor, dacă nu de-a dreptul caraghioase. Una dintre aceste conversații
are loc în fața unui panou de proporții pe care sunt proiectate uscătoare de
păr: cele două fete, îmbrăcate în albastru, respectiv turcoaz își usucă pletele
cu nonșalanță, diluând astfel tenta dramatică a oricărei comunicări dintre
soți. Nu e pentru prima dată când mijloacele detașării și cele ale implicării
se armonizează. Dacă atmosfera spectacolului este una de implicare pe anumite
secvențe, automat tablourile se vor succeda astfel încât pasajele de implicare
(proiecție, joc actoricesc dramatic, privire ori accente sonore semnificative)
și cele de detașare (ironie, persiflare, zeflemea) să se completeze. Pe cât de
grave anumite momente, pe atât de lejere altele; liric și prozaic, metaforic și
derizoriu, spectaculos și banal, elegiac și caricatural sunt câteva dintre
categoriile estetice contrastante ce pot fi decelate.
Alături de simbolistica cifrei șapte, se mai pune accent pe cifra doi. Bucătăria
supraetajată, cu animale marine în interiorul obiectelor electrocasnice și
oameni încercând să evadeze din segmente de decor, alături de pești, circulând
într-o parte și într-alta a spațiilor multiplu împărțite, este inițial ornată
cu nuferi și crini – crinii sunt aranjați în două vaze simetrice, doi paraleli
în picioare și restul plasați pe lateral. Cu toate acestea, compozițiile umane
realizate de regizor prezintă trei elemente. Cea de final îi reunește pe protagoniști
într-o rocă de proporții cu interior perforat – central, Ellida, lungită, în
lateral atât Wangel, la bază, ținând-o de mână, iar Străinul - într-o scobitură
a rocii, sprijinindu-și mâna de piciorul femeii. Cei doi intonează parodic ”Song
to the Siren”. Cu această imagine este anunțat semipoetic sfârșitul verii și
începutul nopții polare.
(Femeia mării, după Henrik Ibsen,
regia: Radu Afrim, distribuția: Ionuț Cornilă/ Wangel, Irina Răduțu Codreanu/
Ellida, Dumitru Năstrușnicu/ Arnholm, Cosmin Maxim/ Străinul, Andrei Sava/
Hans, Ada Lupu/ Hilde, Ana Apetrei/ Bolette, scenografia: Alina Herescu, video
design: Andrei Cozlac, Iustin Șurpănelu, asistent regie: Cristi Avram,
premiera: 1 iunie, Sala Mare, TNI)
http://dyntabu.blogspot.ro/2014/06/imagine-cromatica-si-corporalitate-in.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu