sâmbătă, 18 octombrie 2014

Teatru pe apă la Iași


În 2012 scriam despre un spectacol de teatru pe apă, realizat de o companie olandeză independentă, cu nume grăitor – Theater te water. Mă întrebam când/dacă va fi vreodată posibil așa ceva la Iași. A fost realizat la Cluj-Napoca și, iată, datorită FITPT, adus chiar la Iași. Modalitățile de a face teatru pe apă sunt multiple, în Olanda spectatorii intrau într-un vaporaș călător unde avea loc spectacolul. Regizoarea Mihaela Panainte alege un text cu/pentru un protagonist (Iona de Marin Sorescu) și îl montează pe o scândură plutitoare, pe lacul de sare din Salina Turda. La Iași, reprezentația a avut loc în condiții audiovideo de invidiat pe Lacul Ciric, în zona fostei tabere pentru elevi, unde s-a improvizat un miniteatru în aer liber.

Arareori un spectacol care-și propune noi modalități estetice se preocupă și de respectarea textului de autor, a dramaturgului, pentru cazul de față poetul Marin Sorescu. Lucru care acum se întâmplă, ca în orice producție cu pretenții, realizată de oameni care cunosc politica teatrală occidentală. Exceptând sfârșitul, nu l-aș numi tocmai schimbat, doar ușor ambiguizat, diluat înspre simbolic, nedramatizat, tragedia în patru tablouri descrisă de Marin Sorescu devine drama omului contemporan: Câtă pustietate, mi-aș dori să treacă Dumnezeu pe-aici (alienarea, însingurarea, absența comunicării), Dragă mamă, mai naște-mă o dată/ Prima viață nu prea mi-a ieșit// (…) naște-mă mereu (eșecul, neîmplinirea, insatisfacția), Ce moarte lungă avem! (conștientizarea condiției umane). Mai mult decât un monolog, Iona e un dialog cu sine însuși, cu sinele dedublat despre toate aceste subiecte. Nu întâmplător e jucat de un singur actor, deținând forța de a ne menține în stare de vigilență pe parcursul reprezentației. Un actor cu microfon, o plută improvizată, un scăunel pliant, o vâslă, un briceag… Lacul Ciric luminat din toate părțile, noaptea, tablourile separate prin black-out de reflector, atmosferă feerică, atenția încordată. Minimum de mijloace regizorale, efort din partea organizatorilor, maximum de mesaj grav de decriptat în spatele iluziei optice create de frumusețea peisajului.

S-a spus despre moarte că nu ar fi decât o călătorie înspre altceva. Se zice că viața nu ar  fi decât o trecere, un popas. Închis în burta balenei, Iona/personajul uman are un răgaz ca să mediteze la toate acestea. A fi înseamnă a-ți reaminti, a nu mai fi înseamnă a uita. Iona își amintește cine e și își continuă drumul înspre lumină. Lumina este a lui a fi sau a lui a nu fi? Luminița de la capătul tunelului (când viața omului își află un sens, o ieșire din impas), lumina de dinaintea morții (efect chimic sau semn al unei călătorii într-o lume de dincolo) – atunci când e viu Iona caută răspunsuri, atunci când e mort – singurul răspuns a fost dat: Ce viață scurtă avem, ce puțină grijă – cum ne-o petrecem; ce lungă ne e moartea… Îmi amintesc că aveam 5 ani și mă cățăram pe glasvantul logiei și stăteam în picioare și priveam afară; niciun pericol, în ciuda groazei părinților mei, pentru că spațiul dedicat florilor e destul de larg și mă țineam ferm de bara de metal a glasvantului. Și mintea copilului parcă intra într-un tunel, atunci când încercam să îmi imaginez ce înseamnă că sufrageria aceasta nu va mai fi, glasvantul nu va mai fi, eu nu voi mai fi… Au trecut câteva zeci de ani și am devenit cu mult mai neserioasă. Nu îmi mai pun problema, cea mai cu miez dintre toate. Însă, dacă ar fi să mă gândesc din nou, ce înseamnă a nu (mai) fi – aș intra, poate, în același tunel de neînțeles atunci, ca și acum.

Și dacă moartea e mai puternică decât viața, iar dragostea mai puternică decât moartea (vorbe…), ce e de făcut? Dragostea învinge moartea – am regăsit sloganul acesta într-un alt spectacol făcut accesibil publicului ieșean de FITPT (storytellingul de excepție Iluzii de Ivan Vârâpaev, regia: Cristian Juncu). Dragostea adevărată e reciprocă sau nereciprocă? Un mod candid de reluare a Afinităților elective. Atât de neînțeles ne e moartea încât toate celelalte (viața, dragostea, reciprocă sau nereciprocă) nu sunt decât niște iluzii, comparativ cu singurul lucru care de secole a dat vieții omului un sens. Moartea – unica certitudine și dacă uneori nu ne merităm viața (ori dragostea), neîndoielnic ne merităm propria moarte. Amintiți-vă… noi suntem Iona.

 

(Iona, regia: Mihaela Panainte, actor/performer: Florin Vidamski, Lacul Ciric, 10 octombrie, în cadrul FITPT 2014)


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/10/teatru-pe-apa-la-iasi.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu