Spectacolul Gianinei Cărbunariu face parte dintr-un proiect mai general, Hunger for trade, reunind nouă țări (Belgia,
Brazilia, Burkina Faso, Anglia, Germania, India, Romania, Africa de Sud,
Elveția) și un subiect stringent: piața alimentară globală. O nouă mostră a
teatrului documentar, bazat pe interviuri și discuții cu micii proprietari de
terenuri agricole, în pericol de acaparare de către marile companii. Modul de
lucru al regizoarei urmează de fiecare dată traseul întrebare-răspuns; diverse
întrebări sunt aduse în prim-plan prin intermediul spectacolului. Prin această
problematizare, spectatorul este incitat să caute el însuși soluții.
Fiecare dintre cele
cinci acte ce compun scenariul are la bază o întrebare singulară: 1. Cum ar
trebui să ne comportăm atunci când marile companii îi inhibă pe micii
producători? 2. Cum ne vom raporta la situația dezastruoasă a micilor fermieri? 3. Care
este opinia noastră față de ideea unei piețe alimentare globale? 4. Ce
atitudine am luat în problema prospectării terenurilor pentru căutarea gazelor
de șist, acțiune în
defavoarea proprietarilor (țăranii români)? 5. Ce ecou mai trezește în noi
astăzi ideea de revoltă/revoluție,
sau cea de luptă pentru drepturile omului? (ultima scenă rescrie un fragment
din Fructele mâniei de John
Steinbeck).
Spectacolul este
conceput astfel încât auditoriul să fie cât mai puțin lăsat să își păstreze
rolul; în adresarea uneia către cealaltă, taberele adverse (reprezentanții
marilor corporații, respectiv micii fermieri aduși în pragul sărăciei, al
disperării și privați de demnitate umană) vorbesc aproape întotdeauna cu cineva
din public. Montarea se mai caracterizează printr-o îmbinare reușită între
gravitate și ludic: deși diferite ca tematică, scenele sunt îmbinate prin
mutarea baloților pe care sunt așezați spectatorii, astfel încât perspectiva să
se schimbe cu fiecare act. La început, baloții sunt poziționați aleatoriu de-a
lungul sau de-a latul sălii studio, pe două ecrane pe pereții laterali fiind proiectate
imagini desprinse din subiectele dezbătute; membrii unei companii necunoscute
invadează spațiul și expun problema acaparării de terenuri din perspectival lor.
Ulterior, baloții sunt aliniați, iar spectatorii, cu fața spre dreapta, află un
răspuns la întrebarea privind cizmele de cauciuc verde închis înnoroiate de pe
postamente: actorii le încalță și îi personifică pe țăranii români ce își expun
problemele – foarte mult text și dramatism, situațiile par decupate dintr-una
dintre zonele rurale studiate (Pungești, Roșia Montană); oamenii sunt confuzi, deznădăjduiți.
Spectatorii sunt mutați
din nou, de data aceasta cu fața spre partea stângă, unde actorul Mihai
Smarandache interpretează monologul venit tocmai din Germania. Al treilea act
marchează o dislocare în scenariu, cu spargerea convenției teatrale. Mașiniștii
vin și instalează o rampă unde, pe fondul proiectării unor imagini naturaliste
cu pui injectați, carne tocată pentru mici, porumb și alte legume modificate
genetic, discursul insistă pe promovarea pieței agroalimentare globale. Monologul
este rostit cu înverșunare, traducerea este molcomă; de câteva ori, convenția
teatrală este dezvăluită și reasumată. Mai mult, lumina rece germană este
urmată de una caldă, românească – aceleași lucruri sunt spuse, numai că alte
cuvinte sunt folosite. Și pentru ca totul să fie clar, un al treilea
protagonist pune punctual pe i într-un mod vulgar, cerându-și apoi scuze, în
continuarea modului de risipire a convenției teatrale.
Sunt demascate și condamnate
intervenția Occidentului, prin achiziționarea unor firme de profil, în economia
autohtonă, distrugerea terenurilor prin preluare pentru investiții sau folosire
improprie – contaminare cu chimicale, având ca efect compromiterea produselor
agricole și o alimentație improprie a populației. Dacă până acum Gianina
Cărbunariu a arătat cât de toxice pot fi relațiile dintre oameni, când
tensiunea Securității plana asupra intimității umane, răpind drepturile
fundamentale, de această dată un subiect la fel de important este abordat: cât
de nocive sunt alimentele pe care le ingerăm, imposibilitatea alegerii modului
de administrare a propriei economii sau de a ne alimenta, presiunea exercitată
de globalizarea pieței.
Odată cu actul al
patrulea, niciun spectator nu se mai poate sustrage: privim înspre coridorul
central creat cu ajutorul baloților; proiecțiile sunt lăsate în spate, acum
facem parte din spectacol. Iluzia teatrală e astfel devoalată: credem că
asistăm la spectacolul vieții altora, dar, gradual, prin mutări repetate, ne
apropiem de ceea ce se petrece, până descoperim că așa-zisa graniță dintre
actor și spectator a fost complet eludată. Dinamitați, între cablurile
portocalii ale reprezentanților unei companii necunoscute, de la prospecții,
căutători de gaze de șist pe terenul unor proprietari ignorați, spre
exasperarea crescândă a acestora, suntem, pe rând, și investitori și fermieri.
Schimbul de replici dintre
o mamă și fiul ei fugar din actul al cincilea încheie spectacolul în mod
dramatic: o confruntare a avut loc, tânărul și-a apărat pământul și acum este
nevoit să plece pentru a nu fi prins. Aparent, totul se petrece departe de
locul pe care noi l-am ocupat în sală/societate: urmărim trecerea de la lumină
la întuneric (dinspre un capăt, locul mamei, înspre celălalt, locul fiului) ca
pe un meci de tenis. Revenirea la convenția teatrală nu e de durată: odată ce
ne îndreptăm spre ieșire, ni se repetă – atenție să nu călcați pe cabluri; situația
în care ne găsim în România actuală este una dinamitată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu