La o privire de ansamblu, Teatru Fix domină spațiul teatral independent din
Iași, de aceea apariția unor locații noi pentru teatrul de bar nu poate fi
decât bine-venită, cu condiția să-și configureze un profil, să nu facă rabat de
la calitate, să găzduiască spectacole cu potențial. Despre prima premieră din
Friend’s
Pub aș putea spune că nu diferă de ceea ce mi-a fost dat să tot văd în ultima
vreme: spectacole de text (de autor dramatic), eventual și de actor (salvate de
jocul artistic), dar din ce în ce mai puțin – spectacole de regie.
Textul lui Theo Herghelegiu este scris astfel încât să solicite o montare
interactivă, dialogul cu cititorul/publicul fiind deja prezent. Participarea
este însă fracturată de migrația clienților și a chelnerițelor în timpul
derulării spectacolului, ceea ce creează confuzie atât în rândul spectatorilor,
cât și pentru actori, aceștia reușind prin efort să își mențină concentrarea. Astfel
că organizarea lasă de dorit, scena fiind amplasată într-un colț al spațiului
cu terasă (cortul de dincoace de ușile care duc înspre scaunele din barul
propriu-zis). Noroc că actorii sunt flexibili în mișcare, manipulează întreg
perimetrul barului și al anexei, transformându-l în spațiu de joc extins.
Decorul este minimalist, scena necesară doar în anumite momente și pentru
etalarea luminilor reușit concepute de Laura Georgiana Dîmbu (orgă de lumini,
jocuri de lumini, proiectarea siluetelor actorilor pe fundalul cortului,
cadrați circular). În loc de heblu între scene (spațiul luminat de la sine) se
percep niște pauze enorme, la fel atunci când acțiunea scenică e așteptată
dintr-o parte în alta a pubului; pentru 45 de minute de spectacol și un text
caracterizat prin densitatea replicilor și seriozitatea subiectelor atinse, senzația
de final este de insuficient. Fără pauze, nu știu care ar fi durata reală a
acestei montări.
Încă din prezentarea piesei, autoarea de text dramatic, actriță
și regizor la Teatrul Arca din La Scena, București (unde în prezent se poate
vedea o altă punere în scenă a textului în cauză) semnalează paradoxul dintre
formă și conținut: formal, avem de a face cu un ”teatru naiv”, însă tematica
este una gravă, subiectele abordate fiind ”dragostea, moartea, identitatea”. La
aceste subiecte adăugându-se multe alte subteme și aluzii tematice: ce este
important pentru noi/pentru viața noastră, sănătate și patologie mentală, fobii,
traumă, carențe afective, crize de identitate, inversări/schimbări/reversiuni/conversii
de identitate, feminitate, respectiv masculinitate, reîncarnare, umanitate versus animalitate, complicare versus simplitate existențială, ironie,
ridicol, întâlnire cu celălalt, sinucidere, despărțire definitivă, decepție, prietenie,
sexualitate, căsătorie, moarte, absurd.
Pe scurt, Gloria încearcă să se sinucidă, dar de fiecare dată sfârșește
într-un ridicol lamentabil. Ea îl întâlnește pe Thor (de fapt, John, câinele
FCG) și de la agresivitate (ca semn al fricii) și teamă de câini ajunge să
dezvolte o pasiune nefirească pentru animalul înțelept și înzestrat cu darul
vorbirii. El îi picură arsenicul logicii peste toate afirmațiile nefondate pe
care ea le face, în același timp iritând-o și incitând-o. Motivul încercărilor
ei suicidare repetate e căutarea infinitului, a lui ”niciodată” din ”nu ne vom
mai revedea niciodată”, presupunând
că acesta ar putea fi găsit abia după moarte. În schimb, Thor (în mitologia
scandinavă numele ales de Gloria pentru câine semnifică zeitate a tunetului, a
fulgerului, protector și fertilizator) îi demontează argumentul, făcând-o fără
să vrea să înlocuiască o probabilitate printr-o alta: poate că ”mereu” e de
căutat într-un mariaj mixt (își face apariția cu un șervețel alb și cu un
buchet de margarete sălbatice, voal, respectiv buchet de mireasă). Cert e că
singura certitudine este aceea că nu există certitudini. Și nici alternative
valabile, fiecare având dreptul să aleagă, în mod egal, absolut orice: să
trăiască, să moară, să se căsătorească etc.
Personajul câinelui e un înțelept cinic și amoral, aproape un sofist,
jonglând cu relativitatea ideilor întoarse pe toate fețele. Însă când vine
vorba de un lucru serios, cum e cererea în căsătorie, ar vrea să știe (ca orice
individ normal) ”motivul”: pentru că la fel cum a trăi are un sens, a muri ori
a te căsători ar trebui să se facă potrivit unei rațiuni oarecare. Numai că,
așa cum majoritatea indivizilor nu pot răspunde care e motivul care i-a făcut
să se îndrăgostească, nici Gloria nu știe de ce vrea să se mărite, doar că vrea
să facă acest lucru și i se pare firesc și în ordinea lucrurilor. Sexul poate
fi intelectual atunci când îl faci cu o femeie (respectiv bărbat) și nu doar cu
o femelă (mascul); umanizarea gesturilor celor mai elementare prin simbolistică
(dragoste, planuri, speranțe, visuri, recunoașteri fundamentale) depășește
abordarea bestialo-primară.
Thor a înțeles că o femeie te poate face să îți pui probleme, îți poate
”trezi eul” și ”zdruncina conștiința”, îți poate ”tulbura chakrele” și uneori
îți poate ”devia chiar și karma”. Câinele e personificarea unui tip de om și a
unui mod de viață, a unui set de idei. Gloria e dispusă să încerce o existență
în care nu dorești mai mult decât ai, tandră și responsabilă, acceptându-l pe
celălalt în mod egal în diferența sa, în locul uneia în care te trezești mereu
cu dorința de altceva, nou, mai complicat. Numai posesivitatea ucide. Orice
poate reprezenta o crimă, de la omorul propriu-zis până la o insultă, o vorbă
spusă greșit ori un gest nepotrivit. Așa-zisa neînțelegere dintre cei doi în
privința mariajului face loc unei apariții neașteptate: FCG își găsește câinele
pierdut. Tocmai când Gloria și Thor identificaseră fiecare în celălalt pe
cineva care să-i accepte așa cum sunt. Și pentru că el ezită să-și recunoască
stăpâna inițială, aceasta îl ucide cu cărămida. FCG e tocmai omul care
vorbește, fără să comunice. În timp ce câinele e cel de gândește chiar dacă nu
se exprimă întotdeauna, înțelegând mai mult decât lasă să se vadă. La final,
Gloria o întreabă pe FCG cine este, iar aceasta admite că acum (misiunea
cărămizii fiind îndeplinită) nu mai știe. Viața e o ironie, moartea – absurdă.
E un spectacol de autor dramatic, replicile mustesc și stimulează meditația,
sunt pline de lecții, chiar dacă uneori hazlii: cum să trăim simplu, fără
complicații inutile, regăsindu-ne pe noi înșine și, astfel, reușind să nu ratăm
întâlnirea cu celălalt; binele și răul depind de perspectiva din care alegem să
privim o situație; nu întotdeauna e nevoie de un motiv dacă e în firea
lucrurilor să se petreacă într-un anume fel; cum să facem să nu ne mai punem
singuri piedici. Dumitru Florescu face un rol bun, dedicat, e stăpân pe
micromonologurile sale, redând și cinismul și nonșalanța și sofistica câinelui
fără excese, Alexandra Cantemir se vede că stă departe de scenă de ceva timp,
joacă oarecum natural, dar nespecial și nici nu pare să se poată concentra
oricum, așa cum reușește partenerul ei de scenă. FCG se evidențiază mai mult
prin excesul de costumație decât prin joc efectiv. Cele trei personaje sunt
anticomplementare prin vestimentație și mod de a juca, de parcă nici nu ar fi
din același spectacol. Numai modul în care este concepută cărămida (un soi de
mâner, prevăzut cu un os înfășurat în pânză, cu papion) este disproporționat
față de ascuțimea curată a textului ales spre a fi montat.
(Fata cu cărămida-n gură de Theo
Herghelegiu, distribuția: Dumitru Florescu/Cîinele/John/Thor, Alexandra
Cantemir/Sinucigașa/Gloria, Cosmina Rusu/Fata cu carămida-n gură/FCG, regia:
Anca Șerbănuță, lumini: Laura Dîmbu, Friend’s Pub, premiera: 30 ianuarie 2015)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2015/02/teatru-naiv-dar-grav.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu