sâmbătă, 13 iunie 2015

Românitatea – pasaj în europenizare


 
Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești, la a XX-a ediție anul acesta, supune atenției în cadrul secțiunii FEST (7-13 iunie) un spectacol despre care aș putea spune că e un pasaj necesar în procesul de europenizare parcurs de-a lungul modulului, deoarece adresează o problemă deja dramatică – românitatea. Ce înseamnă să fii român în cadrul lui a fi european, dacă/în ce măsură primul atribut îl împiedică pe cel de-al doilea, cât de actuală poate deveni discuția dintre doi țărani români, acum când ne considerăm europeni, deși prea multe, pentru prea mulți dintre români, nu prea s-au schimbat din anii ’60-’70, de la Moromeții încoace.

Din motive statistice bine întemeiate (populația României a rămas preponderent rurală), Alexandru Dabija își permite să ironizeze, și pe bună dreptate, modul de viață kitsch învălmășind tehnica europeană și obiceiurile, mentalitatea, traiul de zi cu zi autohtone. Undele radio sunt un fenomen de necuprins, înfricoșător și aducător de delir. În legătură cu acesta din urmă intervine Dabija cel mai mult regizoral, inserând un moment de light design, când personajul principal are revelația de bază: se simte singur. Gardul, ca loc unde schimbările de dispoziție ori conștientizarea unei stări se petrec, ajunge emblematic, într-un mod imprecis și zeflemitor.

Ilie Moromete e și neaoș, dar și dramatic (nu mai puțin grav în trăiri decât ar putea fi un ”lup de stepă” sau unul … ”siberian”), iar Cocoșilă – îți dă fiori prin dualitatea creată (țăran cu fasoane mimetice de domn). Cu lejeritate, spectacolul de 75 de minute e construit ca un joc în care intervin, însă, motive regizorale recognoscibile pentru stilul dabijean: lada, taifasuri, bodogăneli, vizionarisme, parastasuri. În fond, e și aceasta tot un fel de poveste, stabilind o continuitate cu cele deja transformate în act scenic de Dabija. De această dată – o poveste adevărată despre drama omului când îi pleacă feciorii în lume, despre o pomană necuvenită (dar nu pe nepusă masă) pentru un salcâm tăiat – cu pâine, fasole și ceapă, de parcă ar fi binefacerea vreunei primării de ziua națională.

Decorul este minimalist (o simetrie reușită în semiobscuritate, două siluete de iele  – ulterior, la vedere, două pălării, două jachete de lână, două căni și doi pari despuiați străjuind o masă lungă, pe care Cocoșilă se întinde în poziția mortului, privind în sine și descoperind ceea ce ochilor nu li se arată), iar de la început se stă la taclale despre prostie, prostia omenească, prostia cea dintâi ori cea de pe urmă a românului, cel cu drobul de sare. Conectarea la folclor ori la poveștile lui Ion Creangă se face atât la nivelul acestei dramatizări, cât și al romanului de unde se pleacă, legătura regizorului cu ceea ce l-a mai interesat de nenumărate ori fiind indiscutabilă. Abia după palavrele șăgalnice, pe taburete tradiționale de lemn, după ”revelația” lui Ilie și depășind momentul parastasului, ajungem în punctul culminant.

Mă refer la scena de teatru în teatru, când George Mihăiță îi joacă pe ceilalți membri ai familiei lui Ilie (Nilă, Paraschiv, soția de-a doua, Catrina etc.), iar Marcel Iureș, scoțând dintr-o desagă aflată în ladă o mulțime de fotografii pentru monumente funerare, pe farfurii ceramice, poziționându-le în locul unde altădată se afla familia, se încarcă de energia care îl caracterizează atunci când joacă dramatic. Conflictul nu este atât unul familial, cât simbolic: intră în joc ideea de temporalitate în forma desprinderii de tradiție, de sacralitatea de care beneficiază omul al cărui ritm existențial este unul arhaic, rupt de evenimentele istorice; odată ”aruncat” în timpul profan, acest tip de om este profund debusolat existențial. În acest moment, mediul rural românesc își mai dezvăluie un sens, asupra căruia nu putem interveni batjocoritor. Înainte de a fi europeni, ar trebui să ne conștientizăm românitatea, fondul folcloric și mitologic din care ne vin și ”pâinea” și ”vinul”. Și încă ceva: îndârjindu-ne peste măsură să nu mai fim români, riscăm să ne pierdem umanitatea. Ironia dramaturgului și, implicit, a regizorului nu vizează neapărat românitatea, ci populismul.

Odată cu înaintarea pe adâncime înspre conflict, decorul minimalist se complică, deopotrivă cu nuanțările de joc. De coada cănilor din care se bea atârnă câte o batistă albă, dopul sticlei de rachiu e de cocean, pălăriile negre sunt încercate pe cap, doar una dintre jachetele de lână – îmbrăcată, cealaltă servind drept pernă (asigurându-ne că nu Cocoșilă e mortul, ci lucrurile se petrec la un nivel simbolic). George Mihăiță e de o tehnicitate actoricească admirabilă: genialitatea gesturilor pe care le face cu mâinile, cu degetele (chiar și atunci când ține pumnii strânși), subtile și ingenioase, de o precizie de invidiat, nemaiavând nevoie de conștientizare, intrate în uzura rolului, cum s-ar zice. Apoi genialitatea cu care acest actor comic poate să joace dramă, discret, dar cu opriri, tăceri, care ți se întipăresc în memorie, precum fotografiile.

Din duetul scenic al celor doi, Marcel Iureș se evidențiază odată cu răbufnirea principală, devine de nestăvilit, într-un atac nemilos asupra propriului trecut, asupra amintirilor și a situației lui Ilie. Cu un gest emoționant, partenerul de discuție/scenic îl oprește. Și mai există un asemenea moment în spectacol, când cei doi se ating succesiv, ca și cum ar schimba mai mult decât cuvinte, ca și cum cel mai puternic se oferă să preia din trauma celui mai slab, iar cel mai echilibrat să-și iasă din țâțâni pentru celălalt. Marcel Iureș e un fals absent prin prezență (pentru că, deși conflictul nu izbucnise, mocnea în el), George Mihăiță e prezent prin absența mimată (joacă dual și realizează treceri subliniate sau bruște); cei doi se completează și împletesc funia aceleiași drame umane. Drama solitudinii și cea de a fi ființă muritoare. Pentru că înainte de a fi români (apoi europeni) suntem oameni, suntem iremediabil singuri cu propria moarte și știm că vom muri.

 (Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?, dramatizare de: Cătălin Ștefănescu, după Moromeții de Marin Preda, regia: Alexandru Dabija, distribuția: Marcel Iureș/Ilie Moromete, George Mihăiță/Cocoșilă, Teatrul Act București, în FEST-FDR, 11 iunie 2015)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/06/romanitatea-pasaj-in-europenizare.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu