sâmbătă, 6 iunie 2015

Steaua fără nume




De curând, s-a montat Steaua fără nume de Mihail Sebastian, în premieră, la Ateneul Tătărași. Când i-am atras atenția tânărului care vine cu provocarea, Andrei Ciobanu, că are concurență serioasă în țară (Vlad Massaci, Teatrul de Comedie din București, Erwin Șimșensohn, Teatrul Național Tîrgu-Mureș), regizori cu palmares, respectiv nominalizați la UNITER în secțiunea debut, cel dintâi mi-a răspuns cu nonșalanță, în același timp pe tonul mucalit al moldoveanului neaoș: ”Steaua… lor e Steaua… lor, Steaua… mea e Steaua… mea”. Într-adevăr, e nici mai mult nici mai puțin decât Steaua… lui Andrei Ciobanu, pe scena Ateneului; poate că nu întâmplător anul acesta toți acești oameni, până la urmă, s-au îndreptat asupra textului lui Mihail Sebastian, care e o reînnoită surpriză, în orice formă și sub umbrela oricărui concept regizoral, mai clasic ori mai modern,  pur reflexiv sau metaforizant ș.a.m.d.

Montarea este clasică în general, dar modernă prin light design, interesantă prin concept, arhaică prin atmosfera scenografică, poznașă prin modul în care sunt creionate unele personaje (în special, domnișoara Cucu). Sala Ateneului este transformată în teritoriul CFR-ului, în același timp gară, dar și tren (Mona/Cezara Fantu ia loc la un moment dat chiar lângă mine, acolo unde scrie ”rezervat”), iar șeful de gară dă directive, discută ori comentează de la balcon, din ”biroul” său, situat chiar lângă ”cassa de bilete”. Aspectul de spectacol cu decor improvizat (porțiuni de material cu inscripția CFR împresoară sala, spațiul șefului de gară și „cassa de bilete” sunt marcate prin afișe inscripționate cu markerul) provine din experiența de regizor de spectacol de bar pe care o are Andrei Ciobanu și cred că apare destul de exotică publicului conformist de la Ateneu.

Când acțiunea scenică se mută din sală pe scena propriu-zisă, spectacolul este unul destul de clasic, cu light design captivant, ceva mai alert în jocul actorilor decât o montare consacrată. Cred că light designul acestui spectacol merită desfășurat, alături de câteva mențiuni trimițând la scenografie, după cum urmează: apariția Monei (din actul I) e realizată prin aprinderea unui reflector albastru jos, asociind-o deja ”stelei fără nume”; asocierile dintre mov și galben, culori complementare, proiectarea stelelor punctiforme (din actul II) caută să imprime o stare emoțională, comunicând melancolii, nostalgii, romantismul, prezente ca într-un vis; folosirea culorii portocalii în actul III constituie fondul interpretării exagerat comice pe care Andrei Ciobanu o propune multor situații din piesă, complementarizând albastrul inițial (speranță, vis, dragoste ideală), topit în albul garnisit cu argintiu din rochia Monei/Cezara Fantu. Finalul spectacolului este semiobscuritate, marcat de apariția fantomatică a ”stelei fără nume” (simbolistica ”nunții în cer”).

Deși vine cu anumite accente în privința construirii personajelor și revalorificării intens comice a situațiilor cu personaje, în mare parte Andrei Ciobanu respectă textul lui Sebastian, inclusiv didascaliile. Într-un orășel de provincie, în care ceasul gării a stat, dar în care există, totuși, o gară (posibilitatea apariției unei necunoscute sau șansa de a părăsi locul dintr-o margine de lume), timpul se măsoară în funcție de trecerea trenurilor. Gara devine simbol și punct de reper pentru oamenii locului, așa cum cerul devine propriul punct de referință al profesorului Miroiu (în același timp, cartea de astronomie, descoperirea unei noi stele pe cer, imposibil de văzut cu ochiul liber și inaccesibilă, deoarece ”stelele nu se abat niciodată din drumul lor”). În ”nebunia” ei, Mona e cât pe ce să renunțe la lumea glamour din care vine, pentru ”un pat, întuneric și tu”, numai că este readusă de amantul ei bogat, Grig, la realitate, steaua descoperită de profesorul de astronomie ajungând/putând să poarte un nume, numele ei. Iubirea este ucisă din fașă, pentru ca steaua de necuprins să poată exista nominal.

În ciuda renunțării la personaje, scene, elemente de discurs din piesă, spectacolul durează două ore fără pauză, ceea ce nu e puțin pentru un spectator de teatru modern, din ce în ce mai nerăbdător în scaun. De aceea, Andrei Ciobanu pigmentează în stilu-i caracteristic prin construirea unor roluri de compoziție. De la pălăria cu voaletă și până la fundițele de la pantofi, de la jocurile cu mâinile, exersate prin observarea bunicii ei și prin analiza gesticii folosite de Tamara Buciuceanu-Botez (în această ordine, după propriile mărturisiri ale actriței), până la nerăbdarea de a evolua pe scândură, de la mascarea feminității la un unic acces de feminitate, mărturisindu-și reveric emoțiile bine ascunse, rolul Domnișoara Cucu e o compoziție plină de haz, iar Ana Hegyi debordează de energie și dispoziție pozitivă, încât devine de nestăpânit regizoral. Totuși, sunt vizibile colaborările ei anterioare cu Andrei Ciobanu. Într-un mod similar, ludic și ștrengăresc, este construit personajul Udrea (Cristian Gheorghiu). Dragoș Stan e asistentul comic al șefului de gară și cam atât.

Actorii care provin de la Teatrul ”Luceafărul” au un mod aparte de a capta atenția prin năzdrăvănii actoricești și comedie (uneori o mină fixă e de-ajuns, ca-n cazul lui Ionuț Gînju). Tot într-un rol de compoziție, apare Alexandra Gîtlan (Eleva), valorificându-și potențialul ludic, pe care până acum nici un regizor nu i l-a mai considerat.

La polul opus, actorul băcăuan Bogdan Matei joacă echilibrat, cu tact, conturându-și personajul principal, deopotrivă lucid și visător, om de știință, îndrăgostit iremediabil, pentru prima dată. În rol principal, Cezara Fantu, deși extrem de feminină, o provocare, comparativ cu rolurile din spectacolele altor regizori cu care a lucrat (Radu Ghilaș, Octavian Jighirgiu), este prea crispată, în special la început (prima scenă din gară, ușor tușată per ansamblu); pe parcurs își mai revine din starea care emană disconfort, rigiditate, și pe care nu mi-o explic – am văzut-o jucând extrem de relaxat și expresiv (iar nu încordată ca un arc), iar acum mă întreb dacă să fi fost apropierea de public de la început (spre jumătatea spectacolului, s-a mai destins), accentuarea situației în care se găsea dinspre interpretarea regizorală, sau altceva. Genovel Alexa (Grig) face un rol corect, care nu cere consemnări speciale.

 

(Steaua fără nume de Mihail Sebastian, direcția de scenă: Andrei Ciobanu, distribuția: Cezara Fantu/Mona, Bogdan Matei/Marin Miroiu, Cristian Gheorghiu/Udrea, Ana Hegyi/Domnișoara Cucu, Genovel Alexa/Grig, Ionuț Gînju/Șeful de gară, Dragoș Stan/Ichim, Alexandra Gîtlan/Eleva, scenografia: Cătălin Târziu, light design: Lucian Țurcanu, premiera: 9 mai 2015, Ateneul Tătărași)
 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu