Secțiunea FDR a Festivalului European al Spectacolului de
anul acesta de la Timișoara a reunit sub tema dramaturgie românească o
diversitate de tipologii de spectacol (selecționer unic – Oana Borș): poem
filosofico-teatral (Mihai Măniuțiu), performance cu implicații sociale (Ioana
Păun), teatru sociopolitic (totalitarism, traumă, abuz, dominare) – Alina
Nelega, Nona Ciobanu, Alexandru Mihail, teatru documentar (Gianina Cărbunariu,
Luminița Țâcu. Viziuni regizorale diferite se îndreaptă asupra pieselor
de teatru contemporane (Andrei Măjeri, Radu Iacoban), moderne (Gábor Tompa) sau
pe care le-aș considera deja clasice (Victor Ioan Frunză). În viitor, o
gestionare a temei de ansamblu, pe subteme, în funcție de subiectele abordate
la nivel textual, dar și de stilistica spectacularului ar fi de bun augur.
Poemul scenic Viața-i mai frumoasă după ce mori,
un spectacol de autor (Mihai Măniuțiu), construit în maniera unui teatru -
instalație umană cu actorii (corporalitate, voce, dans, chimie scenică),
instalație susținută de coregrafia viscerală a Vavei Ștefănescu, este un storytelling,
o alternare de narațiuni absurde și comice ale celor care, nemaiavând ce
povesti, își reiau, fiecare, povestea propriei morți.
Locul în care se află protagoniștii este incert
determinat; aparent e vorba despre ”lumea de dincolo”, o terasă (cu umbrele,
lăzi de bere și ghirlande luminoase) unde ești îmbiat de un afiș să ”keep calm
and have a beer”. Însă copacul uriaș care le conferă un punct de reper și care
constituie piesa centrală de decor, simbol pentru axis mundi, legătura
dintre starea de spirit pe care o numim ”rai” și pământ, e poziționat normal
(iar nu invers); acest lucru mă face să cred că derularea poveștii nu face
decât să înșiruie o sumă de vise ale unor oameni.
Prin intermediul spectacolului pătrundem, așadar, în
subconștientul unor personaje care își proiectează propria moarte sub forma
unor povești ce reflectă concepțiile lor despre moarte, temerile și dorințele
acumulate la nivel inconștient, așteptări, speranțe refulate. Locul e domeniul
morții, pentru că ne situăm la acest nivel al visului/inconștientului. Preocupat
de problematica inconștientului, Mihai Măniuțiu a mai montat la Iași Domnul
Swedenborg vrea să viseze, un eseu scenic complex, o instalație audiovideo
cu mix coral, de cabaret și incantație musical.
Trei elemente sunt esențiale pentru a aduce argumente în
favoarea visului/inconștientului, ca loc al desfășurării acțiunii: 1. Absența
poveștilor individuale de viață (acolo nu se întâmplă nimic, suntem
doar depănați de imagini - inclusiv sunete și dans -. ilogice,
fantastice, colorate, amuzante sau dramatice – ce concepție și-au format despre
loc, adânc înrădăcinată în inconștient, răzbate sub forma visului; 2. Acolo
e mereu noapte (visăm în special în timpul somnului nocturn, de
profunzime); 3. Acolo devenim tot mai deștepți (prin vise, conștientul
intră în legătură cu inconștientul și cu lumea arhetipurilor, iar prin
interpretarea viselor sinele uman se dezvoltă; de aceea, personajele își
povestesc unele altora visele despre moartea comico-grotescă, întrebându-se
astfel ce înseamnă).
Dincolo de subiectele de reflecție care mă interesează și
pe care le-am regăsit în acest spectacol (legătura dintre moarte și
inconștient, dintre ceea ce numim ”viață de dincolo” și inconștient),
spectacolul mai oferă momente de meditație densă cu privire la raportul ființă-neființă,
rai-iad, singurătate în dublu sens, nevoia de celălalt, nevoia de a fi uneori
singuri cu propriile temeri. Actorii (de fapt, oamenii) se țin de mână și
privesc pământul, proiectat pe fundal, la distanță de ei/noi, glacial și în
același timp obiectul unei nostalgii inexplicabile.
Unde suntem? Cine suntem? Ce e în mintea noastră
(inconștient personal)? De ce în timpul visului suntem mai deștepți decât
aievea (inconștient colectiv)? De ce uneori suntem atât de proști (mentalitate
colectivă)? De ce ne e frică de moarte? De ce ne-am atașat atât de mult de
pământ? De lucruri, de oameni, de a fi? Și dacă nimicul nu-i decât un altfel de
a fi, iar nu opusul a fi-ului (cum ne-au învățat metafizicienii)? De ce să ne
temem de nimic și nu de a fi, de neoameni și nu de oameni ori de noi înșine?
Într-o ambuscadă generală, personajele se urcă pe
biciclete și părăsesc lumea viselor, lăsând în urmă anxietăți, reflecții,
întrebări. Ultimului îi rămâne bicicleta improvizată, semimotor, pe jumătate
piesă de decor, pe jumătate piesă de muzeu. Meditație, comedie fină, joc
actoricesc veritabil.
Revenind la mesajul transmis atât la nivel semantic, cât
și stilistic – țin la ideea regizorului că viața e un dar și suntem
responsabili să facem cât mai mult cu putință din/cu ceea ce ni s-a dat (”fie
că îl ai [pământul]
arzând sub tălpi, fie că îl contempli de departe, trebuie să fii
recunoscător/mulțumit”). În același timp, o bicicletă rămasă în scenă, a cărei
fază se schimbă încontinuu, se învârte singură în gol, în semiobscuritate,
secunde în șir care par că durează minute… Această imagine așteptată (mă
întrebam cum se va finaliza oare această montare), dar imprevizibilă deschide
FDR 2015 și ne aruncă în lumea festivalului.
Cum să trăim
astfel încât viața din vise să nu fie mai frumoasă decât aievea? Viața e
mai frumoasă când teatrul devine un partener cotidian pentru om.
(Viața-i mai frumoasă după ce mori de Mihai
Măniuțiu, distribuția: Antal D. Csaba, Fincziski Andrea, Jakab Orsolya, Tóth
Árpád, László Kata, Vidovenyecz Edina, Szücs-Olcsváry Gellért, Marton Reka,
Mezei Gabriella, Nagy Csongor Zsolt, Dunkler Róbert, Barabas Árpád,
scenografia: Tudor Lucanu, muzica: Șerban Ursachi, coregrafia: Vava Ștefănescu,
Teatrul ”Tomcsa Sándor” Odorheiul Secuiesc, în FEST-FDR, ediția XX, secțiunea
Festivalul Dramaturgiei Românești, 15-22 aprilie, Teatrul Național Timișoara)
Dana Tabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu