Fiecare teatru, companie, trupă etc. are un anumit
specific întrezărit, odată urmărite mai multe producții ale aceluiași
teatru/aceleiași companii, din miză, abordare a spectacolului, a raporturilor
text-spectacol, public-actor etc. O asemenea analiză a merită orice teatru
(instituțional, independent; național, municipal ș.a.m.d) atunci când are ceva
special de spus. Pentru moment, am ales să mă refer la specificul teatrului
timișorean. Deoarece ar fi câteva lucruri de învățat de aici: integrarea europeană
prin teatru (coproducții și un musical
performance), revalorificarea mitologiei, adaptarea textului unui dramaturg
român postbelic la realități actuale, schițarea unor mize pentru teatrul
contemporan, în context european.
Mai întâi, ediția de anul acesta a FEST-FDR a fost foarte
reușită, în mare parte datorită componentei europene (proiectul The Art of Ageing constituind nucleul festivalului,
prin cele 5 coproducții de teatru contemporan, având la bază o temă actuală
comună, reflectată în dimensiuni estetico-documentare diferite (memorie,
traumă, teatru sociopolitic, istoric sau documentar, teatru fizic etc.). Apoi,
TNTM a fost prezent în festival cu două producții proprii, care dau seama de
specificul teatrului timișorean: pe de o parte, cu Proștii sub clar de lună
de Teodor Mazilu (regia: Ion-Ardeal Ieremia), iar, pe de altă parte, cu Maria de Buenos Aires, un musical performance (muzica: Astor
Piazzolla, libretul: Horacio Ferrer, traducerea: Raluca Ciortea, text de
spectacol: Codruța Popov, regia: Ada Lupu Hausvater).
Din ceea ce am observat, teatrul timișorean este orientat
înspre spectator. Publicul reprezintă elementul-cheie al unui management
teatral aparte. Dna Ada Lupu Hausvater, managerul TNTM, a declarat că un
director de teatru are o responsabilitate față de publicul său, și anume aceea
de a-l face fericit. În această direcție, diversificarea producțiilor teatrale,
racordarea teatrului la viața comunității, implicarea directă în viața socială
a orașului prin repertoriul teatral propus constituie modalitățile de atingere
a obiectivului stabilit – teatrul să devină un partener de zi cu zi în viața
oamenilor, să adreseze problemele stringente ale acestora și să caute
răspunsurile înspre care cu toții tânjim și de care avem atâta nevoie.
Oamenii trebuie să plece schimbați de la un spectacol și
toți marii creatori contemporani (de la Andrei Șerban la Armin Petras) au
înțeles acest lucru. Fie că miza e atingerea unei coarde sensibile, fie că e
vorba de provocarea unei nevoi reflexive, conducând la o reevaluare a propriei
persoane/vieți. Lucrurile poate nu sunt complet noi pentru istoria teatrului,
în schimb modalitățile de abordare a spectacolului sunt astfel. Dacă teatrul merge mai departe și spectatorul
devine actant (social), putem vorbi de o schimbare a lumii (comunității) prin
teatru.
Spectacolul de gală din cadrul FEST-FDR, Maria de Buenos Aires, ilustrează foarte
bine crezul exprimat de regizoare despre responsabilitatea pe care o avem
astăzi față de generațiile de mâine, în legătură cu moștenirea de har, fericire
și binecuvântare, pe care o datorăm celor ce vor veni. Personal, mă bucur când
descopăr creatori ale căror teorii nu contrazic practica. În cazul de față,
managementul asumat și practica regizorală merg mână în mână.
Maria
de Buenos Aires e un
spectacol european – îmbină tangoul (dans) cu muzica (orchestră live), aduce
dansatori profesioniști în scenă, alături de actorii propriu-ziși, pentru
legăturile dintre scene, o actriță, care e în același timp și cântăreață, o
interpretează pe protagonistă (Sânziana Tarța). Acest performance propune, prin
textul de spectacol și dramatizare, o revalorificare a mitologicului universal
și românesc (mitul androginului, metempsihoză, legătura Eros-Thanatos, ceruri
care se deschid ori se închid). Atmosfera spectaculară construită definește un climat
inedit, vizând publicul – specificul unui local din Buenos Aires. Decorul este nonconformist
(spațiu scenografic: Zsolt Fehervári), scena e poziționată central, iar, de o
parte și de cealaltă, spectatorii iau loc la mese, luminate discret, îmbiați cu
un pahar de vin din carafele care îi așteaptă. Într-un mod elevat, povestea e
adusă de povestitori, parteneri de tangou și de poezie, Claudia Ieremia, Ion
Rizea, către noi (dansatorii invită publicul să ia parte la tangou, recunoaștem
versuri ale unor poeți români din secolul XX). Suntem antrenați în poveste și prin
muzică (direcția muzicală: Alin Stoianovici & Nuevo Tangou Quintet), dans
(coregrafia: Răzvan Mazilu), culoare (asocieri ori contraste curajoase), lumină
și clarobscur, după cerințele scenariului tehnic (light design: Lucian Moga).
Tot un spectacol pentru spectatori, într-un sens mai
lejer, este Proștii sub clar de lună.
De această dată, o poveste cunoscută, aparținând lui Teodor Mazilu, încă
actuală, este adusă în miezul evenimentelor contemporane: controlul financiar
trimite înspre controalele fiscale ale DNA care au zguduit România și, mai
ales, au sporit audiența TV în ultimul timp. Emoțiile umane (dragostea,
trădarea, sinuciderea) au devenit clișee pentru talk-show-uri sau emisiuni TV
de tipul ”Sinucidere în direct”. Rolurile sunt voit tușate (Claudia
Ieremia/Ortansa, Cristina König/Clementina). Ion Rizea/Gogu joacă în modul cel
mai evident pentru public. Acest play for
gags, regăsit și la ceilalți actori (Raul Bastean/ Emilian), accentuează
ideea înstrăinării omului într-o societate de consum, o societate a culturii de
consum. Scenografia este actuală, foarte tehnică și funcțională, în același
timp servind ideilor impuse prin tușe tari (spațiul sacru, dormitoarele
ultramoderne, manechinele din vitrină). Credința, intimitatea, un ultim
sentiment autentic (remușcarea) – căutat cu ardoare, regăsit gestual –, cultura,
teatrul nu pot deveni obiecte de consum. În caz contrar, consumatorul de semne
și imagini, alienat/însingurat sau gregar/spirit de turmă, se îndepărtează tot
mai mult de real și de sine însuși, și devine un obiect ușor manipulabil.
Un spectacol poate fi declarat cu atât mai reușit cu cât grilele
de lectură propuse vizează mai multe categorii de public. Adresarea pe mai
multe planuri e, am remarcat, un deziderat al teatrului timișorean. Dacă nu pot
fi identificate cel puțin trei tipuri de interpretare, nu mai putem vorbi de
diversitate ori de orientare înspre public. Cu acest prilej, voi enumera doar
trei niveluri. Un prim nivel literal/imediat, accesibil pentru review (povestea, iluzia conferită de atmosfera
scenică); un al doilea nivel simbolic/alegoric, tematic, moral, al corelațiilor
posibile (semnificații descifrabile în text/spectacol, pentru publicul elevat);
un al treilea nivel meta-, ceea ce se
poate regăsi dincolo de textual/spectacular, identificarea mizelor care stau la
baza creației scenice în discuție (vizând publicul critic).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu