Vizita – o versiune contemporană

Versiunea germană contemporană a Vizitei bătrânei doamne, pe care am vizionat-o anul acesta la Sibiu mizează pe coregrafie, proiecție, derulare continuă, fără blackout. Am regăsit acel tip de ironie regizorală care se revarsă prin soluțiile de regie asupra piesei/personajelor, distribuției, chiar și asupra publicului. Piesa din 1956 este actualizată atât la nivel scenic (armonizează cu succes ironia, glacialitatea spectaculară și melancolia degajată de situația dramatică), cât și dramaturgic (modificări de scenariu).

Armin Petras își bazează întreaga mizanscenă pe comparația dintre bătrâna doamnă și Medeea. Fără a deveni un simbol catastrofal, Clara este pentru Dürrenmatt miliardara care își permite să acționeze ca o eroină de tragedie greacă, precum Medeea. Plecând de aici, regizorul german jonglează cu asemănările și diferențele dintre bătrâna doamnă și Medeea. Asemănările dau seama de temele comune ale celor două piese, identificate de regizor în caietul-program: dragostea, lâna de aur/banii, răzbunarea, societatea. Diferențele îl conduc înspre societatea contemporană – ”banii reprezintă singura forță a lumii în care trăim”.

Spectacolul discută criza financiară a timpurilor prezente, precaritatea sistemului juridic, a simțului dreptății. Fundamentul societății capitaliste constă, consideră Armin Petras, în idolatrizarea banului. Utopia socială (bunăstarea tuturor datorită miliardului oferit de Clara) se dovedește a fi o distopie: prețul salvării orașului falimentat constă în uciderea unui om. E acceptabil sacrificiul? Democrația este supusă unui test: vor renunța güllenezii la democrația reală pentru bani? Scenariul este schimbat: forțat de împrejurări, Ill se sinucide; sedusă de polițist, fiica sa va părăsi orașul, devenind, poate, următoarea bătrână doamnă (istoria se repetă).

Copilul absent devine un element de bază al reinterpretării textului elvețianului. Animalul de companie al bătrânei doamne, leopardul, interpretat coregrafic de Berit Jentzsch, dobândește multiple semnificații, cea mai importantă – umbra morții (animalul evadează amenințător prin oraș). Personajul principal este distanțat de Medeea. Eroina tragică s-a răzbunat pe soțul care a înșelat-o, omorând copiii. Clara nu își poate ucide fiica avută în urma idilei adolescentine cu Alfred, aceasta fiind deja moartă. Dar, în timp ce copiii lui Alfred Ill se îmbăiau, leopardul îi atinge cu vopsea roșie, după care se îndepărtează. Ambiguitatea planează asupra informațiilor date de Clara – la un moment dat Alfred o întreabă ”Cine este aceasta?” (cu referire la felină) și desenează un leopard cu markerul pe un panou mobil, desprins din treptele scenei. Astfel, leopardul suplinește copilul absent, concretizând ideea de răzbunare.

În plus, Berit Jentzsch îi atinge cu vopsea pe toți cei prezenți pe scenă, inclusiv pe spectatori, urcând peste scaune în sala de spectacol. Nu e vorba de o simplă interactivitate, ci semn că Euripide și Dürrenmatt au fost aduși în contemporaneitate.

În rolul Clarei, o actriță în vârstă, frumoasă, suplă, genul superstar al începutului de secol XX (ironizat), pe care primarul o surprinde făcând echitație (echipamentul este complet, poziția sugerată, ușor ridiculizată). Primarul negociază în pantaloni scurți, în mâini, sprijinindu-se cu un picior de un zid. Conversațiile sunt reci, neimplicate. Cu rolul de a clarifica situația textuală din mers. Se iese din scenariul clasic și, de multe ori, acest lucru e anunțat: ”intervenție fără microfon”. Reporterul ia interviu din sală, întrebând spectatorii dacă sunt de părere că Ill va supraviețui sau nu. Fiul este ”cineast”. Jocurile de cuvinte sunt și ele actualizate, spectacolul adaptat la auditoriu (ocazional, adresarea către spectatori se face în limba română).

Memorabilă rămâne scena țigării împreună, pe care în actualul scenariu cei doi o fumează simultan, dar separat: el în ”platou” (cerând dreptul la o ultimă țigară),  ea în videoul proiectat (așteptând precipitată). După ce se aude împușcătura, iar Alfred cade inert, Clara aleargă în scenă. Rămâne așezată, imobilă, privind fix, într-un cadru fotografic iluminat ca atare, respirația i se aude amplificat. Remușcare sau sentiment de eliberare?

Actorii germani joacă admirabil, fără a exagera prin dramatism. Cu toate acestea, o stare de melancolie se resimte dincolo de ironie și glacialitate. Empatizăm cu situația unor oameni reali, chiar dacă aceștia sunt doar reprezentați prin actori. Ba mai mult, reprezentaționismul teatral este expus. Actorii anunță că timpurile tragediei antice au apus. Iar doamna, o veritabilă Medeea prin pretențiile de răzbunare cruntă, ar trebui să fie la curent cu acest lucru. Proiecțiile nu sunt spectaculoase, doar punctează anumite idei regizorale și completează scenariul. Scenele curg alert, una dintr-alta, în paralel cu proiecțiile, acțiunile scenice sunt simulate, decorul sugerat. Corespondența text (rostit de actori) – acțiune scenică și decor este anulată. Dominantă e componenta coregrafică – mișcarea scenică lentă, ca de felină.

 

(The Visit/Der Besuch der alten Dame de Friedrich Dürrenmatt, regia: Armin Petras, video: Niklas Ritter, scenariul: Ludwig Haugk, Bernd Isele, distribuția: Wolfgang Michalek/Primarul, Berit Jentzsch/Leopardul, Andreas Leupold/Alfred Ill, Astrid Meyerfeldt/Clara, Paul Grill/Polițistul, Manolo Bertling/Fiul, Rahel Ohm/Soția, Sandra Gerling/Fiica, Christian Schneeweiß/reporter, Schauspiel Stuttgart, spectacol-eveniment în cadrul FITS 2015)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/08/vizita-o-versiune-contemporana.html