Regizorul Ovidiu Lazăr își construiește propriul scenariu teatral, plecând
de la ”dicționarul subiectiv” de cuvinte vii al lui Matei Vișniec – Cabaretul cuvintelor. Exerciții de
muzicalitate pură pentru actorii debutanți. În mod paradoxal, nici unul
dintre actorii Teatrului Național nu pare că ar debuta, dar teatrul devine pentru
ei o suită de monologuri, un exercițiu scenic profesionist. În schimb,
regizorul face figura unei tentative, mai mult decât pe aceea a unui spectacol.
În primă instanță cuvintele sunt interioare și se află într-un raport intim
cu oamenii ce le pronunță, pentru a fi apoi antropomorfizate, devenind chiar
cei ce le-au pronunțat, iar în cele din urmă exterioare, asocieri de semne în
timp, cvasiobiectuale, formate din litere – atomii atâtor și atâtor lumi
imaginare. Cabaretul cuvintelor
(Editura Cartea Românească, 2012) reunește în două părți proze scurte având
caracter poetic și o încărcătură energetico-emoțională destul de puternică,
putând fi valorificate și ca dramaturgie prin monologurile și dialogurile
construite de autor. Dintre toate, Ovidiu Lazăr alege șapte cuvinte pe care le
transformă în personaje: ”tandrețe”, ”inimă”, ”dorință”, ”caca”, ”vis”,
”speranță”, ”târfă”, primele 8 scene (adăugându-se monologul mâncătorului de
cuvinte) înșiruind efectiv câte o prestație actoricească, mai mult sau mai
puțin izbutită, în funcție de locul din spectacol (se începe dezlânat, pentru
ca apoi să se mai formeze oareșice noduri scenice), abilități, inspirație.
Emil Coșeru, jucându-l pe autorul însuși, deschide spectacolul, intervine
în câteva momente și îl încheie cu monologul ”Timp”, cu sonoritate puternică,
plin de miez și de emoție. Excelent lucrează tânărul actor Andrei Sava,
indiferent de postura scenică ce i se încredințează. Horia Veriveș iese în
evidență într-o intuitivă și nonșalantă redare a ”mâncătorului de cuvinte”.
Teatrul poetic avut în vedere în intențiile regizorale este subminat de însuși
Ovidiu Lazăr prin șarjări (Petronela Grigorescu, Brândușa Aciobăniței), ironie,
cinism, în fond luciditate. După un rol în care un actor e pus să facă disecția
cuvântului ”caca”, ca și cum ar intona imnuri, în mod inevitabil ar trebui să
își reconsidere locul în fața sinelui și a lumii. Are Ovidiu Lazăr niște
planuri privind devenirea actorilor pe care îi dirijează, însă acestea izbutesc
mai mult sau, mai degrabă, mai puțin.
În continuarea celor 8 momente, se iese în scenă cu cuvintele porcoase în
costum de cabaret, se încearcă un moment coregrafico-muzical (măcar dovedește
că actorii ar putea face și teatru actual) și se dinamizează la scenă
”(Di)-(s)-cursuri politice”. Dintre fragmentele care problematizează se extinde
scenic ”Rădăcini și aripi”, numai că totul e prea previzibil. Cartea scrisă de
Matei Vișniec la limita dintre genuri (liric, dramaturgic, proză) reunește în
ordine aleatorie povești, dialoguri, cuvinte – personaje – stări de spirit care
respiră, pulsează și realmente performează. În spectacol, prea puțin din toate
acestea. Regizorul este prolix, are foarte multe idei însă conceptele nu
reușesc să se coaguleze într-o compoziție scenică.
Prin stângăcia montării avem argumente pentru a crede ca ar fi vorba de un essai scenic: reflectoarele sunt foarte
ușor în urma aparițiilor scenice și nu urmează un concept de light design,
actorii se bazează mult pe propriile forțe și nu se întrevede o intervenție
regizorală serioasă în lucrul cu actorii, de legătura dintre scene nici măcar
nu are sens să mai pomenim, pentru că din start, dat fiind modul fragmentar,
inegal în care e construit spectacolul, aceasta nu ar putea să existe nicicum. Soluții
regizorale există, însă într-o foarte mare paradoxalitate, ingenioase și
rizibile, neașteptate și previzibile. În același timp, stilul regizoral este
acela al unui ”rebel fără cauză”, al unui avangardist fără avangardă, al cuiva
într-un război ionescian cu toată lumea.
Exceptând scaunul și pisica, mulajul scenic de proporții constituind
fundalul, amalgamând părțile corpului uman (o gură imensă sus; mâna stângă în
relief spre mijloc, semideschisă spre un acord; ochiul din partea de jos, în
spatele căruia se întrezărește fundalul) din primul act (selecția cuvintelor
care se autoprezintă) și, odată mulajul despărțit în două laterale, constructele
metalice alambicate servind drept cușcă sau turn de fildeș al creatorului din
următoarele momente pun în evidență un decor reușit. La fel de reușite sunt
costumele. Dar scenografia plusată adâncește contradicțiile deja existente
între intenții și rezultat. Așa-zisa muzică originală reunește silabe
articulate ritmat, la început introduse în economia spectacolului nesigur și noncoeziv,
apoi aduse întrucâtva la un numitor comun cu restul.
(Cabaretul cuvintelor de Matei
Vișniec, regia: Ovidiu Lazăr, distribuția: Emil Coșeru/Domnul M.V., Rozana
Mârza/Tandrețe, Brândușa Aciobăniței/Inimă, Andrei Sava/Dorință, Petronela
Grigorescu/Caca, Andreea Boboc/Vis, Radu Homiceanu/Speranță, Livia Iorga/Târfă,
Horia Veriveș/Mâncătorul de cuvinte, scenografia: Andra Bădulescu, sound:
Ciprian Manta, premiera 10-11 octombrie 2015, Sala Mare, TNI)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu