Nu am râs la Mein Kampf-ul lui
Alexandru Dabija, un spectacol al dedublării/multiplicării artistice, plecând
de la personaje (Lobkovitz-Drinkovitz, Doamna-cu-coasa și suita ei, secretara
și șoferul, Zweizl-Dreizl, Gretchen-Handchen-Fretchen etc.) și culminând cu
atmosfera ce pendulează polemic între parodie și melancolie. Prin detalii fine melancolia
încearcă să se insereze (Hitler/Sorin Leoveanu adoarme cu o floare în mâna
rezemată de peretele decorat strident, simulând o gresie cu motiv floral
tradițional; la schimbarea decorului, o umbră se plimbă încontinuu dintr-o
parte în cealaltă și de sus până jos, în biblioteca de proporții, proiectată,
căutând cartea nescrisă a lui Herzl, regăsind cartea scrisă ulterior de Hitler
și trecutul prefigurat în prezent). Însă melancolia eșuează în a-și face loc în
spectacol, iar parodia învinge. Totul nu-i decât parodie, grotesc și satiră.
Până și interpretarea e mai mult decât dublă. Personalitate multiculturală,
născut în Ungaria, adoptat mai întâi de cultura de limbă engleză și apoi de cea
de limbă germană, evreu el însuși, George Tabori, a scris o farsă despre
tânărul Hitler, pe care a și montat-o în 1987 în Viena, la Burgtheater. Tabori este
original prin felul cum tratează problematica Holocaustului – cu foarte mult
umor, făcând apel la comicul de limbaj sau de situație, dar și la foarte multe
poante, jocuri de cuvinte, în baza ideii că orice glumă ascunde un substrat
serios. Vorbind în butade despre evenimente trecute devastatoare,
cititorul/publicul se confruntă în modul cel mai direct posibil cu respectivele
evenimente, prin râs. Tradus în limba română de Alexandru Șahighian, dramatizat
de Cătălin Ștefănescu și pus în scenă de Alexandru Dabija, Mein Kampf de George Tabori devine parodierea tragediei din spatele
comediei (pisoarele din perete, uitatul pantalonilor, zbaterile găinușei, fixarea
mustății, înghițirea himenului).
Pentru a doua oară, după Variațiuni
pe modelul lui Kraepelin de la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din
Iași, Alexandru Dabija se îndreaptă asupra unui text care adresează subiecte
precum memoria, traumele trecutului, Holocaustul. Și colaborează din nou cu
Cătălin Ștefănescu, după Păi… despre ce
vorbim noi aici, domnule? de la Teatrul Act București. Stilul regizoral se
desprinde de motivele autohtone anterioare, regizorul urmând firul ambiguității
dramaturgice, mediind între genocidul nazist și inconsecvența evreilor în ceea
ce privește moralitatea. Cele cinci acte sunt dezvoltate în două părți, cu
pauză, legătura dintre scene fiind asigurată prin momente de song (vocal și
instrumental, acordeonul și clavieta): viața din azilul de noapte vienez, în
care se scrie o carte despre moarte; ”tăierea împrejur a mustății” lui Hitler
și alte peripeții; Sabatul orgiastic și unele dezvăluiri; vizita Doamnei-cu-coasa;
căutarea cărții nescrise – începutul sfârșitului. Partea a doua cuprinde o
meditație pe tema morții, dezvoltând solipsismul și alte subiecte conexe (teama
de moarte, acceptarea ei, alierea cu aceasta).
Figura lui Hitler (Sorin Leoveanu a câștigat premiul UNITER pentru cel mai
bun rol principal, pentru anul 2014) apare chiar de la început, pe fondul disputelor
semiteologale dintre vânzătorul de cărți Herzl/Ionuț Caras și ajutorul acestuia,
Lobkowitz/Cătălin Herlo. Dintr-un întreg arsenal de personaje traumatizate (Herzl,
Gretchen), Hitler se desprinde cu propriile complexe și frustrări (privind
originea, relația cu mama și raportarea la femeie, eșecul de la Academia de
Arte Frumoase, dovedindu-se un pictor lamentabil) care au condus la dezastrul
istoric bine-cunoscut. Constipat la propriu și la figurat, naiv, narcisist, Hitler
e un provincial pudibond, pasionat de crepuscul, candidat aspirant la Arte
Frumoase. În schimb, odată respins, viitorul dictator decide ca vrea să schimbe
lumea. El învață să plângă pentru a putea urma o carieră în politică, cu scopul
de a ”mântui lumea”. Ajuns lider politic, asistăm la transformarea
personajului: gesturile îi sunt robotizate, așa cum îl știm din înregistrări,
omul cu frustrările sale se ascunde în spatele măștii, a cărei primă imagine
i-au dat-o colegii de la azil, evreii Herzl și cu Lobkowitz: mustața tăiată la
mărimea unei ”periuțe de dinți”, sprijinite sub nas, părul ca dat cu gel, tuns
cu cărare. Hitler caută să șteargă urmele trecutului său dezonorant din
jurnalul lui Herzl; însă, odată găsită, cartea de memorii a lui Herzl conține o
singură propoziție: ”Și dacă n-au murit, mai trăiesc și astăzi!”. În loc,
Hitler va scrie propria carte de istorie, parafând-o cu sângele celor
exterminați în lagărele naziste.
Cupletul Herzl-Hitler, prietenia dintre cei doi, se bazează pe sentimente
de vinovăție similare: primul se simte responsabil de moartea tatălui său, cel
de-al doilea de comportamentul incorect față de mamă. Herzl se defulează prin
dezmăț (înghițirea himenului pierdut de Gretchen/Angelica Nicoară la duș),
Hitler va implica o lume întreagă în propria ecuație psihanalitică. La început
împart același palton, Lobkowitz fiind de părere că umanitatea lui Herzl e în
pericol din cauza apropierii prea mari de personajul ciudat. Herzl încearcă să o
ademenească pe Doamna-cu-coasa/Ramona Dumitrean cât mai departe de camaradul
său, atunci când moartea personificată îl caută pe Hitler, neștiind că nu
venise să îl ia de tot, ci ca asociat, confirmându-i talentul înnăscut de
”înger exterminator”. La final, odată sacrificată găinușa Mizzi/Anca Hanu,
personaj și ea în spectacol, se revine la cupletul Herzl-Lobkowitz: cei doi rup
din carnea de pui, mănâncă plângând, gândind cum cei ce ard astăzi
păsări/animale, mâine vor arde oameni, și anticipând viitorul catastrofal.
(Mein Kampf de George Tabori, traducere
de Alexandru Al. Șahighian, regia: Alexandru Dabija, scenografia: Carmencita
Brojboiu, dramaturgia: Cătălin Ștefănescu, muzica: Ada Milea și Anca Hanu,
distribuția: Ionuț Caras/Schlomo Herzl, Sorin Leoveanu/Hitler, Anca Hanu/Mizzi,
Ramona Dumitrean/Doamna-cu-coasa, Cătălin Herlo/Lobkowitz, Silvius
Iorga/Drinkowitz, Cristian Grosu/Zweizl, Radu Lărgeanu/Dreizl, Matei
Rotaru/Himmlisch Heinrich, Angelica Nicoară/Gretchen, Diana Buluga/Handchen,
Patricia Brad/Fretchen, Cristian Rigman/Leopold, Alexandra Tarce/Dina, Teatrul
Național Cluj-Napoca, 13 august 2015, în Teaterstock Bacău, spectacol selectat
pentru FNT 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu