Acțiunea din piesa de teatru Iarna
dragostei noastre, scrisă de Nadejda Ptușkina și pusă în scenă de regizorul
basarabean Emil Gaju, se petrece între Crăciun și Anul Nou. Spectacolul
desfășoară o farsă în trei acte, în care apartamentul celor două femei, mamă și
fiică, devine locul simbolic prin care ”trenul vieții” trece șuierând de trei
ori și poate fi prins din urmă.
Prima femeie, mama, e aparent pe moarte, dar câștigă tot mai mult timp pe măsură
ce viața fiicei sale se normalizează. Putem constata cum înțelepciunea
acumulată odată cu vârsta reușește să echilibreze, să imprime parcursul dorit, să
schimbe prezentul. Inițial, cea de-a doua femeia, fiica, ”fată bătrână” la
aproape 60 de ani își inventează un trecut și valorifică o experiență
neașteptată (un domn greșește scara unde locuia amanta lui), pentru a-și binedispune
mama. Mai mult, angajează o persoană pentru a juca rolul fiicei sale, din
același motiv. Și îl antrenează pe Igor, domnul cu pricina, în câteva jocuri
de-a v-ați ascunselea cu propriul trecut și cu identitatea lor, din care ambii
vor ieși iremediabil schimbați, modificându-și sau mai degrabă descoperindu-și
la o vârstă înaintată sistemul de valori real.
Dacă la sfârșitul actului întâi, cele două femei plâng împreună, negându-și
nefericirea, iar la sfârșitul actului doi fiica își recunoaște nefericirea, în
timp ce mama crede în iluzia poveștii urzite și în fericirea trucată, le vom
regăsi la final pe ambele femei într-adevăr împlinite.
Ornată cu multitudinea de lampioane multicolore ajustate din tavan, a căror
lumină scade între acte, Sala Studio e ideală pentru montări de tip clasic, dar
care au nevoie de spațiul din lateral pentru prezențe scenice/voci din off sau, ca în cazul de față, pentru a-l
utiliza conform didascaliilor ca scenă propriu-zisă. Astfel că o bună parte a
acțiunii are loc nu atât în apartamentul ticsit cu mobilier în manieră realistă,
totuși de bun gust și constituind un decor funcțional pe parcursul
reprezentației, cât pe coridorul lateral. Reprezentând casa scării, coridorul
lateral devine disproporțional cu restul, ca loc de manifestare a scenelor,
încât decorul realist își dovedește necesitatea, iar Mihaela Arsenescu Werner
(în rolul mamei, Sofia) este decuplată, rămânând să echilibreze dintr-un grand plan secund tot iureșul scenic din
vremelnicul prim-plan, transmutat într-o anexă a scenei. Jonglarea cu planurile
spațiale e poate cel mai interesant tertip regizoral din spectacol, alături de
lampioane și de ideea de a lega scenele prin vals, șuierături de tren și lumini
care scad, apoi cresc gradual. În rest, indicațiile dramaturgice sunt
respectate la o poate prea mare rigoare.
Spectacolul serbează 40 de ani de activitate scenică ai Doinei Deleanu (în
rolul fiicei, Tania). Dacă în unele momente ai impresia că actrița nu se simte
confortabil în acest rol, râsul forțat din didascalii fiind poate puțin cam prea
credibil, are și momente de o autenticitate reală. Doina Deleanu e o actriță
care încă poate fi provocată regizoral, deși și-a explorat potențialul lucrând
cu regizori de marcă, dovedindu-se profundă, capabilă de registre grave de
nebănuit, și de abile nuanțări în cadrul aceluiași spectacol.
Cumva în cea de-a treia situație
enunțată se află și cu acest rol aniversar. De fapt, nu cred că Doina Deleanu
poate să intre în distribuția vreunui spectacol și să rămână neremarcată; este
indiscutabil talentată și se imprimă în memoria privitorului, pare că ia totul
foarte în serios și exersează temeinic, astfel că preocuparea pentru rolurile
pregătite și cariera ei e o evidență. În
cazul de față, chiar dacă nu este suficient provocată, nu pot să nu remarc o candoare
amară, dar și spiritul ludic. Rolul ei presupune sobrietăți jucate ori naturalețe,
dar și naivități dezarmante. Simplele ei gesturi nu sunt niciodată cu adevărat
simple, numai un mod anume de a-și ține mâna sub gură devine esențial pentru
personajul care țese povestea de spus mamei, o poveste nu tocmai de spus unei
mame, filtrată cu atenție, răbdare și îngăduință, și tot cu toate acestea plăsmuită.
Citesc piesa de teatru și râd cu voce tare, odată ajunsă la partea în care
intervine personajul angajat să joace rolul fiicei Taniei, Dina/Irina
Răduțu-Codreanu. Nu îmi pot imagina pe altcineva în acest rol, spunând replicile
frust, cu intonația-i specifică, costumată pestriț, mimând o copilă cu codițe
la cei 30 în spectacol (40 în piesă) de ani ai personajului, simultan cu partea
din scenariu ce nu se împlinește întocmai în butade memorabile (de exemplu, ”Nu
mă tem de banane, eu lucrez cu ele”, „A da ori a nu da naștere, aceasta-i
întrebarea”), dar îți rămâne în memorie prin cele deja amintite anterior (ton,
accentuări, inflexiuni); cred că e o alegere de casting foarte nimerită. În
rolul lui Igor, îl avem pe Adi Cărăuleanu, actor comic, care transpune notele
de regie în mici anecdote gestuale.
Până la urmă ceea ce urmăresc la un spectacol de teatru e capacitatea și
nivelul de adaptare a mizanscenei (unui text prelucrat, actualizat sau preluat
în literă de autor, sau la limita dintre cele două, fățiș sau mai puțin) la problemele
prezentului, la contextul socioistoric, la ceea ce ne preocupă astăzi. Nu în
ultimul rând, adaptarea la momentul punerii în scenă, la sala de spectacol, la
publicul căruia i se adresează etc. Toate acestea depind în mare măsură de
regizor, dar și de textul ales spre a fi montat, de echipa de lucru, de la
scenograf la actori, de vocile din umbră, dintre care cea mai intransigentă
este însăși istoria. Bunăoară, a veni cu o comedioară hazlie după evenimentul-fenomen
Colectiv ar fi părut o gafă istorică
de proporții, în mod catastrofal lezând inteligența publicului.
La celălalt pol, odată lucrurile reintrate în normal, un spectacol de
sezon, așa cum se practică în Occident, de Sală Studio și de ”burg” provincial,
în prea dulcele și prea linul ”stil clasic” nu poate fi recunoscut altfel decât
ca adecvat la condițiile sale de producere și adresabilitate. În acest al
doilea caz, am și un exemplu: spectacolul despre care tocmai am vorbit (în care
ar fost util de dat mai multă atenției nevoii de recontextualizare, pentru că
tot vin sărbătorile, găsind nu doar legătura dintre Moșul de Anul Nou/Moș
Gerilă/Father Frost și Moș Crăciun/Santa Claus, ci explicând cumva sau
renunțând la împodobirea bradului de Anul Nou, altfel spectacolul rămâne strict
particularizat la determinația geografică, izolat, și riscă să nu ne mai
reprezinte).
(Iarna dragostei noastre/While she was dying de Nadejhda Ptușkina,
traducera și regia: Emil Gaju, scenografia: Alina Dincă Pușcașu, distribuția:
Mihaela Arsenescu Werner/Sofia Ivanovna, Doina Deleanu/Tania, Adi
Cărăuleanu/Igor, Irina Răduțu-Codreanu/Dina, premiera: 27 noiembrie 2015, Sala
Studio, TNI)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu