În ediția de anul
acesta a Festivalului studențesc Contemporanis
(17-20 mai), secțiunea de teatru profesionist a inclus mai multe producții, dintre
care mi-au atras atenția în mod special spectacolul de teatru documentar Capete
înfierbântate (regia: David Schwartz) și spectacolul Mai întâi te naști (regia: Radu Afrim). În
prezentul articol mă voi referi la prima dintre cele două montări menționate,
cu atât mai mult cu cât tema în cauză îmi este extrem de familiară; am dezvoltat
eu însămi anul trecut o cercetare asupra chestiunii istoriografiei ca lectură a
trecutului din perspectiva prezentului, ca mod de a face apel la mărturiile
trecutului în scopul obținerii anumitor răspunsuri ori soluții în prezent, iar
nu ca demers pozitivist menit să scoată la iveală vreun fapt istoric ca atare. La limită, istoria
este o ”fabulă” ce se (re)scrie cu fiecare lectură alternativă a mărturiilor
trecutului. Am încercat în 2012 chiar și un un exercițiu cu studenții de la
Filosofie, luând ca punct de plecare mai multe niveluri ale trecutului practic (ce se opune trecutului obiectiv/istoric
propiu-zis, ”mort” și lipsit de utilitate din perspectiva prezentului): 1. trecutul încapsulat
(urmele din prezent a ceea ce am trăit, nivelul trecutului închis în prezent,
în termeni freudieni refulat, lipsind posibilitatea de a fi readus la suprafață/
actualizat, dar care determină din umbră cine suntem, ce facem, ce gândim), 2. trecutul
reamintit (acele date ce pot fi
reactualizate în memoria prezentă), 3. trecutul reactualizat (nu mai este vorba de memorie ca reactualizare ce se
produce la nivel individual, ci sunt reactualizate experiențe itemizate,
devenite exemplare pentru și utile în prezent), 4. trecutul viu (ceea ce supraviețuiește din trecut
și care ne vorbește despre situația noastră actuală). Foloseam atunci, spre
ilustrare, o altă producție teatrală, arătând cum funcționează cele patru
niveluri printr-un chestionar simplu adresat studenților.
De această dată, având acces la spectacolul extrem de alert al lui David
Schwartz, în care performerul Alexandru
Potocean împlinește o sumă de roluri de compoziție, cursiv, atent, fără fisuri,
cu o măiestrie actoricească de invidiat și dezvoltând caracterele cu o doză de
umor și ironie necesară pentru a crea un relâche de la mesajul fervent: ”Trăim
mineriade în fiecare zi. Viața românilor e o mineriadă. Mor oameni de foame sub
ochii tăi în fiecare zi și statul le dă în cap c-o bâtă. Și totul e orchestrat
în așa fel încât ai senzația că tot românul dă în cap românului”. Actorul
ia distanță de personaje și pune în joc foarte multă ironie; nu e loc de
melodramă. Spectacolul lui David Schwartz a ridicat o sală întreagă de tineri
în picioare la Teatru Fix, tineri care nu au fost prezenți la evenimente, dar
care sunt, poate, mai prezenți, mai actuali, mai vii ca niciodată!
Legătura dintre scene este ireproșabil asigurată, prin fond sonor
adecvat, în semiobscuritare, prin time outuri, care practic fac parte din
spectacol. Mulțumiri alese Mihaelei Michailov pentru textul atât de dens, bine
documentat și fluent, constituindu-se într-o suită de monoloage-martor la
evenimentele din 13-15 iunie 1990. Fenomenul Piața Universității marchează o
altă cezură în istoria recentă a românilor, despre care nu se va putea vreodată
scrie în mod definitiv, reconstituit din declarații și surse diverse. Regăsesc
în acest spectacol toate cele trei niveluri ale trecutului practic pe care
le-am enunțat mai sus. În primul rând, suntem mărturisitorii nemărturisiți,
deoarece, în cea mai mare parte, nu putem, nu vrem sau efectiv nu avem cum să
ne aducem aminte. A rămas oare ceva la nivel emoțional, mental ori acțional,
care să ne determine în prezent? Ce amintiri personale (dacă există) au
martorii acelor evenimente? În ce măsură (și dacă da, care sunt acestea) ne
raportăm la norme, valori, simboluri, modele atunci când se pune problema
reactualizării respectivelor evenimente? Și, în ultimul rând, dar ceea ce este cel
mai important: ce a supraviețuit din trecut și cum se raportează trecutul la situația
noastră actuală ori ce ne poate spune trecutul despre noi? De asemenea, ce
probleme actuale am putea astăzi soluționa plecând de la trecut și mai ales cum
am putea schimba prezentul, dat fiind trecutul nostru recent (dacă acestea sunt
cu putință)?
Faptul istoric, ne arată în mod explicit spectacolul lui David Schwartz,
este o construcție, având ca punct de plecare surse-martor diferite. Bunăoară,
un militant în Piața Universității, pentru care amintirea reprezintă o povară
(dar care atinge miezul problemei trecutului viu): ”Dar…mă rog…eu caut să uit. Sau de fapt caut să nu uit.
Caut să uit ce mi s-a întâmplat mie dar caut să nu uit ce-au făcut ei. Și dacă
se mai repetă chestiile astea e grav”. Sau
Cristian Pațurcă, cel ce-a compus ”imnul golanilor”, care a constatat
gravitatea faptului că: ”Piaţa Universităţii a creat disensiuni mari între
clasele sociale, chiar în familii, divorţuri. (...) noi n-am vrut să stricăm
societatea românească, am vrut numai să continuăm tot ce-am început în
decembrie. Şi după fiecare şansă vine şi un ghinion”. Sau Doru Mărieș: ”Şeful
de stat major recunoaşte: n-am vrut să execut ordinele lui Iliescu. Iliescu
personal dă ordin la unităţi şi generalul respectiv care primeşte ordinul
scrie, pentru că şi-o furase o dată la revoluţie cu Iliescu, la orele cutare ne
cere atîţia soldaţi (...) Cine avea dreptul să scoată din nou, după şase luni,
armata, ARMATA împotriva propriului popor?”. Sau Marian Munteanu, fondatorul
Ligii studenților: ”A fost o acțiune teroristă a statului împotriva cetățenilor
(...) Avem o administrație păcătoasă de 300 de ani. Statul ăsta, din păcate, e
construit pe un fundament fanariot, ale cărui reflexe sunt vizibile și astăzi”.
Mai apoi un miner, care face mărturia apelului manipulator bine-știut, care l-a
prins alături de alți ortaci în drum spre București, dar nu numai…La final,
Miron Cozma, într-un rol de un comic savuros: ”mama mea cînd m-a născut, mi-a
spus că eu sînt clona lui Vlad Ţepeş!”, Ion Iliescu, propovăduind împotriva
însăși violenței: ”Au fost asemenea capete înfierbântate, iraționale, pentru ca
întotdeauna faptele violente sunt provocate de astfel de minți rătăcite și
înfierbântate” (justificând acțiunile minerilor prin apel la ”noua ordine” instalată
împotriva ”anarhiștilor” și a ”forțelor legionare” și ca reprezentând ”efectul
iar nu cauza violenței”) și Mircea Dobrovicescu (deținut torturat la Măgurele);
ecoul poemului acestuia, citit in Piața Universității, rămânându-ne undeva în
cerul gurii: ”(...) Stau şi privesc pe fereastră maşinile albe ale securităţii/
În oraş se trage cu gloanţe adevărate/Aţi minţit cu toţii!/Ole, ole, ole,
Ceauşescu unde e?”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu