Sala ”Uzina cu teatru” a TNI, destinată proiectelor experimentale, s-a reconvertit pentru scurt timp într-o zonă de confort intim teatral, odată cu premiera spectacolului Iarna (11 octombrie, textul: Evgheni Grișkoveț, regia: Laszlo Beres, distribuția: Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Andreea Boboc). Ceea ce aduce nou acest regizor vizează în primul rând aspectul scenografic, schimbând radical spațiul de joc: un cub alb din pânză, prevăzut cu despicături pe toate laturile, de proporții, în interiorul sălii de spectacol, delimitând locul acțiunii, asemeni unui platou de filmare; un retroproiector la vedere, în mijlocul spectatorilor, pe care Andreea Boboc îl folosește din când în când pentru a ilustra ori sublinia replicile protagoniștilor (doi soldați înzăpeți în timpul unei misiuni în Siberia). În al doilea rând, deși se lucrează cu mijloacele tehnice pe față, iluzia rămâne imaculată în cubul ei – unde reflectoarele proiectează lumină plină, glacială, fluorescentă atunci când cei doi soldați suferă de ger sau, dimpotrivă, o lumină joasă, gălbuie, ușor difuză, compactă – când intervin scene despre dorințe neîmplinite, eșecuri sentimentale, experiențe neobișnuite din trecut, cu alte cuvinte, amintiri, reflecții, regrete. Din scăderi treptate ale luminii sau prin declanșare bruscă (dar acesta nu mai reprezintă un element de noutate) se creează legătura dintre scene.
Textul semnat de
dramaturgul rus contemporan, Evgheni Grișkoveț, are un caracter confesiv, monoloagele
scurte din care se compune dialogul sunt marcate de autoreferențialitate, în
permanență ai impresia că autorul vorbește despre propria experiență, livrând
mici detalii, pitorești pentru o discuție colocvială, cum e de altfel schimbul
de replici, senzații și rememorări dintre cei doi soldați, dar lipsite de
rezistență într-un context mai larg, oricare ne-am putea imagina că ar fi
acesta și care ar fi putut delimita lumea căreia aparținem, o mentalitate,
anumite prejudecăți socio-culturale; pretenții de universalitate nu poate emite
acest scenariu – s-a spus că sfera de adresabilitate a piesei de teatru în
cauză îl vizează pe omul de rând (nu o consider o calitate a textului de
autor). Mai curând, punerea în scenă recuperează textul prin jocul dinamic,
vehement, verosimil, alimentat în permanență de prestația celor doi actori –
Cosmin Maxim și Dumitru Năstrușnicu. Dintre aceștia, Cosmin Maxim se adaptează
parcă în modul cel mai credibil rolului soldatului adus în pragul disperării de
înghețul devastator și numai atunci când interpretează personaje aduse în scenă
de fluxul conștiinței (adolescent neiscusit, tată, prieten) face apel la
experiența acumulată prin roluri anterioare, în timp ce Dumitru Năstrușnicu,
invers, își organizează partitura pe baza a ceea ce ne-am obișnuit să vedem în
rolurile sale (nonșalanță, aroganță, gangsterism), însă are și pusee ludice (rolul
fiului) ori pasaje când devine convingător în interpretarea febrilă a celui
de-al doilea soldat. Actrița Andreea Boboc este în actualul spectacol o
prezență scenică eterică și eterată, ingenuă, dar și o ștrengăriță, pe de o
parte, ”Zăpezica” (în fantezia autorului dramatic fata morgana a deșerturilor
ori sirena oceanelor își află un corespondent, preluat din folclorul rus de
secol al XIX-lea, pentru teritoriile polarice, albe, reci - Snegurochka), pe de altă parte revenindu-i
totalitatea rolurilor feminine parcurse de scenariu (adolescentă precoce,
soție, iubită neglijată, mamă). În același timp, ea face legătura dintre cubul
alb, izolat, pe de o parte, și public, pe de altă parte, prin repetate
proiecții pe peretele de fundal (proiecții care nu au absolut niciun efect
asupra a ceea ce se petrece înăuntru) și, cel mai important, racordează conștiința
spectatorului (prin reacții vădite) la modul cum trebuie judecat comportamentul
celor doi. Prin urmare, spațiul de joc este împărțit între ”un înăuntru”
(vorbele, gândurile, dorințele protagoniștilor) și un ”în afară” (vocea
publicului), iar puntea de legătură o reprezintă chiar rolul Andreei Boboc, Crăiasa ghețurilor.
În măsura în care
definiția dată frumosului spre finalul dialogului lui Platon, Hippias Maior, ”delectare dezinteresată
produsă prin văz și auz”, își poate redobândi astăzi semnificația, pot afirma
că acesta este un spectacol frumos, de care ne amintim cu plăcere (un Tchaikovsky
disonant la pianină, cu care Andreea Boboc ne întâmpină surâzând ingenuu,
scuzându-și neinițierea; arta naivă ad hoc proiectată; ploaia de meteoriți,
visul neîmplinit al băiețelului care-și dorea o bicicletă de Crăciun, apoi băiețelul cu chibriturile de mai târziu;
jocul adolescentin din scrânciob; plimbarea pe biciclete albe prin jurul platoului). Regăsesc la Michael
Oakeshott definirea esteticii (gr. poesis)
ca desfătare dezinteresată. Specificul activității artistice constă în crearea
unor imagini unice, mereu prezente, de aceea permanente, lipsite de istorie, ce
sunt recunoscute ca fiind doar imagini. Actul estetic presupune contemplarea și
delectarea. Astfel că o ușoară monotonie resimțită în sala de spectacol, pe
care actorii încearcă din răsputeri să o înlăture prin joc viguros (Cosmin
Maxim și Dumitru Năstrușnicu), respectiv prezență scenică inefabilă și
participativă (Andreea Boboc) e depășită atunci când rememorezi imaginile
reprezentate ce ne prind în mrejele unei lumi ficționale, în care energii și
emoții se dezlănțuie necondiționat. O asemenea lume e altceva decît lumea așa
cum o cunoaștem în manieră științifică sau practică. Cu toate acestea, să nu ne
amăgim cu iluzia unei ”alte lumi”. Imaginile artistice nu sunt forme/ eidos-uri.
Nu sunt transcendente. Nu sunt, însă, nici temporale. Nici eterne și, totuși,
mereu prezente locul lor pare să fie într-adevăr ”afară din cetate”, într-un
cub alb, străveziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu