Infiltrați printre spectatori, în barul de la Teatru Fix, actorii spun
povestea unei alte zile de 7 septembrie când ceva îngrozitor s-a petrecut pe
strada Cuza Vodă nr. 10, actualmente sediul teatrului – un măcel într-unul
dintre apartamentele închiriate de stat, dispariția publicului unui alt teatru,
îngropat sub dărâmături, în urma unui eveniment fatal… Numai că toate aceste
supoziții, legate de publicul de la premieră, se dovedesc nefondate. În caz că
ceva imprevizibil s-ar putea întâmpla, publicul actual este fotografiat, iar
poza – postată pe facebook. Mai mult, spectatorii sunt încurajați să își lase telefoanele
mobile deschise. Tehnologia avansată ne desparte de o imaginară zi de 7
septembrie, plasată nu în posibil, ci în trecut. În permanență, firul roșu al
acțiunii păstrează (prin raportările făcute verbal de actori) un paralelism
între acest 7 septembrie și un altul, seara premierei altui spectacol, în
același loc. Suntem anunțați la un moment dat că nu vom avea de a face cu un
spectacol ai cărui autori (dramaturg, regizor) să fie în toate mințile. Stadiu mediu de degradare este un
spectacol subversiv, care, dacă ar mai fi actualizat puțin referințele
sociopolitice, ar fi putut deveni chiar explozia asupra căreia suntem preveniți.
Începe în bar și continuă în sala de spectacol, după care spectatorii sunt
evacuați și rechemați ș.a.m.d.
Un teatru subteran, nu pentru locația într-un subsol ieșean, ci pentru că
are în vedere situația omului din subterana sociopolitică și economică românească,
problema actorului independent, nevoit să-și ”cerșească” venitul pas cu pas,
într-o chetă de genul: ”Pentru a putea vedea continuarea acestei scene, trebuie
să strângem suma de…”. Tonul spectacologic este unul intens ironic, parodic.
Scenele patetice sunt ulterior justificate. Muzica joacă un rol important în explicitarea
zeflemelei la adresa anumitor aspecte ale realității teatral-politice
românești.
La o primă privire, nivelul mediu de degradare calculează diferența dintre
costuri și încasări în realizarea unui spectacol, de unde reiese că s-au
cheltuit bani pe energie, costume, retribuții actoricești/regizorale etc., în
timp ce publicul nu a plătit bilet. Mai mult, însă, dacă e să luăm în calcul
nivelul de viață din România – acolo unde venitul mediu pe economie nu acoperă decât,
poate, de-abia cheltuielile de bază, vorbim de o țară în curs de dezvoltare. Cum
ar fi decurs acest spectacol dacă actorii nu ar fi fost nevoiți să ceară bani
de la spectatori? Ori de câte ori văd un cerșetor lunatic pe stradă, cum ar fi
cel care se credea Dan Spătaru și îmi oferea un recital pentru câțiva lei, mă
înfior la gândul că într-o zi am putea ajunge să arătăm cu toții așa… Acest
spectacol interactiv pe bună dreptate ar putea fi la un pas de a deveni activ
dacă omul din subterană ar avea conștiința propriei situații degradante.
Fragmentaritatea unui veritabil performance de la început se îmbină cu
elemente de parodiere a teatrului de cabaret, cu scene de comedie realistă și
cu nuanțe de kitsch teatral contemporan, cu valorificarea unor idei teribil de
actuale. E dificil să spui ce se regăsește în compoziția acestui spectacol, dat
fiind că nu prea ai cum descoperi că ceva lipsește, în termeni de mijloace și
stil (sunt prezente storytellingul, teatrul participativ, teatrul în teatru,
într-o formă modernizată, show-ul teatral, teatralul în performance, spargerea
convenției teatrale). Actorii, extrem de bine puși la punct, sunt susținuți
regizoral, ambițioși și entuziaști, fie că e vorba de rol de compoziție, fie că
e vorba de a performa. Actori și performeri își dau întâlnire, cu partituri
diferite, în același spectacol. Stanca Jabenițan, Adrian Marele și Bogdan
Cantauz rămân prezențe constant în formă din punct de vedere actoricesc; Ancuța
Gutui e distribuită pentru prima dată într-un contre-emploi (o provocare pentru ea, de luat în considerare în
viitor) și în duet cu Adrian Marele (scenele de pe ringul de box sau de
streaptease); pe Alexandra Gîtlan o văd prima dată jucând (scenele din paradisul
românesc sunt cam forțate, dar nu din cauza actriței); Cătălin Mîndru este
dezinvolt (mă abțin să numesc scena), de un comic debordant, iar Cristian Bojan
dezvoltă roluri corecte, jonglând uneori cu categoria estetică a ridicolului;
dintr-o tânără actriță inițial modestă, Roxana Durneac ajunge aici la contre-emploi și compoziție.
În mod surprinzător, finalul caută o ”comuniune” cu spectatorul, tonul
povestitorilor încercând să imprime ecuanimitate. La fel de uimitor – cum o
parte a sălii s-a lăsat ”hipnotizată”. Imaginea violenței, imaginile erotice,
chiar dacă îmbibate de persiflaj, urmate de o imagine ultimă a echilibrului
mintal – au condus inevitabil la o formă de catharsis, de un cu totul alt tip
decât cel clasic. De la acest spectacol ieși râzând în hohote (în loc să-ți
deplângi condiția) și un entuziasm ciudat te cuprinde; nu cred să fie nici urmă
de budism la mijloc, doar efectul lucrului bine făcut. Dacă afară te așteaptă o
Românie subdezvoltată, în subteran ai fost spectatorul premierei de pe 7
septembrie, altul decât acel 7 septembrie când hărțuirea, agresarea,
traumatizarea… au avut loc. De fapt, e vorba de chiar acest/acel 7 septembrie,
dedublat între joc scenic și narare.
(Stadiu mediu de degradare de Peca
Ștefan, regia: Ovidiu Caița, distribuția: Cătălin Mîndru, Stanca Jabenițan,
Ancuța Gutui, Adrian Marele, Bogdan Cantauz, Cristian Bojan, Alexandra Gîtlan,
Roxana Durneac, premiera: 7 septembrie 2014, Teatru Fix)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu